Legea onomastică

–  Bună, Ciorbiţă, spune!
Sînt în autobuzul 226 şi mă pregătesc să cobor. Şoferul tocmai vorbeşte în staţie cu cineva „de la centru“.
–  Bine, Ciorbiţă, aşa o să fac. Să trăieşti!

Cobor. În drumul spre casă mă tot întreb cum o fi să te cheme „Ciorbiţă“. Mă rog, probabil că nu acesta este numele „adevărat“ al persoanei, ci o poreclă. Dar cu porecla asta umblă în lume. Sînt însă societăţi întregi în care porecla bate numele, ca să zic aşa. Lucru curent pînă nu de mult şi în satele noastre. De fapt, cîte nume actuale de familie nu provin din astfel de porecle săteşti, de la Surdu, Ciungu, Mutu şi alte defecte, la Brînză, Mălaimare, Plăcintă şi alte delicatese? Iar dacă trecem la onomastică, aici imaginaţia românilor este debordantă şi supusă, firesc, unor valuri succesive de mode lingvistice. A fost o vreme, de pildă, în care ardelenii îşi botezau copiii cu nume romane, ca reacţie la presiunile de maghiarizare ale Puterii: Traian, Caius, Aurelian, Livius, Remus, Romulus, Titus erau nume frecvente – şi au rămas încă. A venit apoi altă vreme, cînd Occidentul a oferit sursa onomasticii, adesea în combinaţie cu nume clasice româneşti. Un specialist în domeniu chiar a contabilizat aceste împerecheri şi a constatat că în 1999 ele acopereau 40% din numele de botez: Alexandru-Mario, Mihai-Robert, Nicolae-Roberto, Petre-Orlando, Ana-Miruna, Ioana-Carla, Maria-Mirabela etc. Asocierile cu numele de familie erau uneori uşor şocante: Cerasela Tăvălug, Antonio Brînză, Napoleon Pleaşcă, Mirabela Cioară. Au existat, de asemenea, nume extravagante. Mi s-a povestit, de pildă, de o familie interbelică din lumea boemei, care şi-a botezat prima fată Una, iar pe a doua Alta. Şi cîte şi mai cîte...

Cea mai înduioşătoare practică este însă aceea curentă a diminutivelor cu care părinţii, emoţionaţi, îşi înzestrează progeniturile: Floricica, Crenguţa, Merişor, Codruţ, Norocel, Diamanta, Dumbrăviţa, Finuţa, Fulga, Garofiţa, Onorel, Păuniţa, Zorina, Alunica, Brăduţu, Brînduşa, Lăcrămioara, Luminiţa – şi lista poate continua.
Cum să te superi pe aceste porniri hipocoristice? Şi ce să faci? Ei bine, iată că statul s-a supărat şi a hotărît şi să facă ceva: să interzică prin lege „prenume de nou-născuţi ciudate“ – cum stă scris la o maternitate din Capitală. Mai exact, noul Cod Civil stipulează la articolul 84 că „este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz“. Interdicţia este mai veche, introdusă printr-o Ordonanţă de Urgenţă din 2003, dar devenită mai clară şi drastică în prezent.

Intenţia legiuitorului este uşor de înţeles şi poate fi creditată cu bună intenţie. De facto, ea îi vizează mai ales pe părinţii romi, care au adesea o imaginaţie debordantă. Dar cum să stabileşti prin lege limitele „ridicolului“? Oare de ce interesele copilului ar fi mai afectate atunci cînd o domnişoară se numeşte Dacia şi deloc atunci cînd se cheamă Daciana? Am cunoscut o venerabilă familie care se chema Curuţ şi era foarte mîndră de acest „nume vechi aromânesc“. Sau un prieten maghiar pe care îl cheamă Pulay. Cine decide că aceste nume sînt „indecente“? Mai ales cînd semnificaţia ridicolului şi a indecenţei poate fi diferită în grupuri etnice diferite, supuse însă aceleiaşi reglementări legale.

Exemplele date de un reportaj publicat în Gândul sînt extreme: un copil botezat 33, altul botezat Adolf Hitler. În ambele cazuri, problema a fost rezolvată însă prin persuasiune: ofiţerul Stării Civile pur şi simplu a discutat cu părinţii. Ar fi poate suficient deci ca funcţionarul Stării Civile să aibă bun-simţ şi ceva tact. Dar nici asta nu poate fi stipulat prin lege... 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.