Vînătoarea de vrăjitoare şi reforma

Zilele acestea, ca urmare a zvonurilor privind majorarea taxelor şi a anunţului făcut de preşedintele Băsescu despre restructurarea cheltuielilor bugetare, asistăm la un spectacol halucinant, în care politicienii şi o parte din mass-media au pornit la vînătoarea de vrăjitoare. În loc să ni se explice raţional nevoia aplicării unor măsuri pentru a ieşi din criză, se caută cu înverşunare ţapi ispăşitori şi duşmani ai poporului, care să fie traşi în „ţepele fiscalităţii“. Printre altele, se exploatează la maxim antagonismul dintre sectorul privat şi cel de stat. Conflictul dintre adepţii statului extins (big government), asistenţial şi cei ai laissez faire-ului este vechi şi firesc, numai că la noi el este îngroşat pînă la caricatural, e lipsit de nuanţe, plin de mînie proletară de natură să polarizeze excesiv societatea.

Mă minunez cum e ridicat în slăvi sectorul privat, exacerbîndu-i-se virtuţile. Amnezici, parcă am fi uitat deficienţele structurale ale modelului de capitalism românesc: salarii plătite la gri, facturi false şi evaziune, angajaţi care muncesc 10-12 ore pe zi fără a fi plătiţi suplimentar. Sigur, există suficiente excepţii, dar fundamental sectorul privat din România nu e nici erou, nici martir, cum se insinuează. De aici şi argumente aberante: economia reală s-a restructurat puternic în 2009 şi a reacţionat corect la criză, ne spune Traian Băsescu. Ca şi cum datul oamenilor afară este o virtute în sine sau ne ajută să trecem mai uşor peste criză! Dimpotrivă, creşterea şomajului a dublat cheltuielile statului (cu 120% într-un an de zile), cheltuieli pe care le plătim tot noi, cei care mai avem încă locuri de muncă. Ca să nu vorbim despre cum s-au făcut numeroase concedieri în sectorul privat – sînt cazuri, şi nu puţine, în care patronul dă afară de formă angajatul, care îşi încasează ajutorul de şomaj de la stat, în timp ce continuă să lucreze din greu la acelaşi patron, care astfel îi plăteşte doar diferenţa dintre alocaţia de somaj şi salariul lui de dinainte, fără alte taxe şi bătăi de cap. Dacă există o raţiune pentru care este mai indicat să tăiem cheltuielile din sectorul public, în loc să taxăm economia reală, această măsură se întemeiază pe o raţionalitate strict economică, nu pe considerente morale sau merite intrinseci ale sectorului privat.

La fel de aberantă ca şi proslăvirea sistemului privat este şi ura faţă de patroni, faţă de cei care o duc încă bine în ciuda crizei, care nu s-au sufocat de tot, care trebuie făcuţi „să geamă“ de durere pentru că îndrăznesc să aibă Q7 – cum ameninţă Radu Berceanu! Dacă e să ne luăm după gura mai marilor peste neam, atunci în România de azi totul este imoral şi obscen: este obscen să fii angajat la stat pentru că automat eşti parazit şi este obscen să fii patron cu maşină de lux pentru că automat eşti necinstit; este obscen să fii şomer şi asistat social, chiar dacă pînă ieri ai lucrat în sectorul privat, care, iată, şi-a făcut datoria să te dea afară, şi este obscen să ai un loc de muncă cu un venit mai mare decît media, chiar dacă plăteşti taxe mai multe; eşti obscen şi vinovat oricum nu ai da-o.

Pentru că, oricare ar fi măsurile preconizate – că e majorare de TVA, desfiinţarea cotei unice sau reducerea cheltuielilor bugetare, nici guvernul, nici opoziţia nu sînt capabile să prezinte aceste măsuri altfel decît ca pe o răzbunare. În discursul politicienilor noştri, totul trebuie să sune revanşist şi justiţiar, ca în filmele cu Zorro sau ca în textele activiştilor marxişti din ilegalitate. Şi atunci, cum să nu te mire reacţiile de indignare ale unor angajaţi din sistemul bugetar care îşi fac treaba conştiincios. „De ce să fim penalizaţi noi, magistraţii, cînd oricum sistemul duce o lipsă cronică de personal şi sîntem supra-încărcaţi cu dosare? Pentru a fi menţinut în funcţie nu ştiu ce plimbător de hîrtii din administraţia centrală?!“ – mă întreabă un tînăr magistrat. Cum să îi explic că nu e vorba de pedeapsă, cînd guvernanţii noştri spun altceva, în încercarea de a-şi scărpina între coarne electoratul însetat de sînge şi de a se erija în mari făuritori de dreptate?


Nu de ţapi ispăşitori şi de capete tăiate avem nevoie. Nu de polarizarea societăţii şi adîncirea clivajelor sociale, ci de solidaritate, înţelegere, spirit de sacrificiu şi viziune reformatoare. Din păcate însă, măsura tăierii veniturilor bugetarilor cu 25% numai reformatoare nu este. Este o decizie corectă din punct de vedere economic, atît! Nu reformezi nimic doar aplicînd o măsură luată în cel mai pur spirit contabil. Un aparat supradimensionat, ineficient şi clientelar, bine remunerat nu diferă prin nimic de un aparat supradimensionat, ineficient şi clientelar, dar prost plătit. Cît de des apare cuvîntul „reformă“ în discursul preşedintelui Băsescu? O singură dată! Discursul abundă în termeni specifici limbajului administratorilor şi contabililor: restructurarea cheltuielilor, plata datoriilor etc. Sau invocarea reformelor pare desuetă acum, cînd ne-am lămurit cu toţii că nu e decît o bomboană electorală? Traian Băsescu ne lasă să înţelegem că pînă la finele anului se vor face disponibilizări, iar sindicatele vor fi libere ca, împreună cu şefii instituţiilor din administraţia locală şi centrală, să decidă cine va fi dat afară şi cine nu. Tare mă îndoiesc că acest lucru se va produce – dacă concedierile nu s-au făcut pînă acum, cînd deasupra noastră atîrna măciuca FMI, iar sub noi se căsca hăul deficitului bugetar, care ar fi motivaţia pentru a fi efectuate acum, cînd cel mai probabil deficitul bugetar va reuşi să fie diminuat ca urmare a măsurilor anunţate de Traian Băsescu?! Mai grav este că şi atunci cînd vorbeşte de concedieri, preşedintele o face în acelaşi spirit de bun manager de multinaţională, şi nu de om de stat cu viziune pe termen lung. De ce să vorbeşti despre reforme cînd e atît de simplu să cauţi ţapi ispăşitori? De ce să reformezi cînd poţi să penalizezi, la nivel de discurs sau de-adevăratelea? Numai că preţul îl plătim noi, cetăţenii acestei ţări, care ne detestăm tot mai mult pe zi ce trece, al căror capital social e şi aşa destul de scăzut şi în a căror fiinţă colectivă mai duhnesc deşeurile urii de clasă. Plătim prin faptul că sîntem din ce în ce mai puţin o comunitate şi ne transformăm din ce în ce mai mult într-o aglomeraţie de indivizi atomizaţi, divizaţi, incapabili de acea solidaritate şi încredere necesară pentru a pune, împreună, presiune pe guvernanţii noştri, ca să ia calea reformelor – singura modalitate prin care se poate construi o democraţie autentică.

Victoria Stoiciu este director de programe la Fundaţia Friedrich Ebert Stiftung.