În 1999, Ioan Paul al II-lea a venit ca „pelerin al speranței“ la București. După două decenii, Francisc are prilejul unei relansări, într-un alt context, cu alte exigențe, a punții construite atunci, care a conferit un profil înalt relației cu România. S
Între 7 și 9 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea vizita România. Era prima sa călătorie într-o țară majoritar ortodoxă și avea să fie, la o privire retrospectivă, cea mai solară primire dintre toate pe care le-a avut, spre sfîrșitul pontificatului, în lumea ortodo
Evangheliile sînt toate de o tulburătoare discreţie: vestesc Învierea fără să o descrie, îi proclamă realitatea fără să spună cum s-a ridicat Hristos din morţi, ocrotind astfel miezul tainei şi alegînd să-l comunice prin apariţiile de după Înviere. Dar cee
Pomenit de 22 de ori în Noul Testament, Iuda își face intrarea în Evanghelia după Matei (10, 4) ca ultimul dintre cei doisprezece chemați la apostolat și iese din scenă odată cu alegerea lui Matia în locul său (Fapte 1, 16-26): o acoladă dramatică p
Prima orientare privește conceptul de eros, așa cum se dezvoltă el în lumea greacă: este oare definibil exclusiv prin raportare la interes? Este eros-ul platonician doar o dorință egoistă de împlinire de sine? Dincolo de aspectul istoric, problema
Mai degrabă decît o măiestrie formală, tinzînd spre perfecțiunea portretului și a aforismului, stilul lui Alexandru Paleologu avea farmecul unei priviri înțelegătoare asupra lumii: rigoarea observației sale nu rămînea suspendată necruțător, ci se
Istoria creștinismului ar fi o continuă tensiune între cele două „motive“, după cum le numește Nygren, dintre care eros-ul, provenit din cultura elenistică, are tendința permanentă de a altera sensul încapsulat în agape. Dacă, de pildă, Irine
În viața Bisericii, arta cea mai înaltă este vindecarea și povățuirea sufletelor. Tradiția cuprinde o serie de portrete ale celor care au primit acest dar al paternității în Duh: ei L-au întîlnit pe Hristos, sînt mijlocitori și călăuzitori ca Moise, eliberîndu-și fiii de sub „tirania patimilor“, deschid ochii celor care nu văd, sînt asemenea navigatorilor iscusiți care înalță spre cer corabia sufletului, „chiar dacă mai înainte a săvîrșit multe rele“, după cum scrie Sfîntul Ioan Scărarul. Și dac
Istoria pasionantă a identității lui Dionisie, crucială atît pentru antici, cît și pentru moderni, ale cărei dezbateri continuă și astăzi (a se vedea, de pildă, ipotezele lui István Perczel), este prezentată pentru prima dată, din cîte știu, publicului românesc
În ultimii ani, Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei s-a remarcat printr-un program susținut de traduceri patristice și de istorie a creștinismului. Sînt trei colecții care, într-un ritm aproape neverosimil, au reușit să ofere cititorilor
Părintele Andrei Scrima propunea interpretarea întregii istorii a despărţirii şi a regăsirii creștinilor în termenii unei dialectici a alterităţii. Aceasta ar însemna un efort de descoperire a celuilalt în chiar cel care practică descoperirea, o trecere d
Tema evocată în articolul precedent nu era alta decît cea a îngerilor păzitori ai popoarelor. O întîlnim în Deuteronom 32, 8-9 – referință rituală despre relația dintre Israel ca „parte“ a lui Dumnezeu și popoarele date în grijă îngerilor – și, așa cum am
Imaginea noastră despre îngeri nu include, de obicei, referințe la conflict, luptă, război. Ea a devenit, de-a lungul timpului, un reflex al dorinței de pace și armonie, legitimă în sine, dar care amputează configurația lumii angelice transmisă de tradițiile religioa
Este, cu siguranță, sfîntul cel mai popular din istoria creștinismului. O ierarhie, știm, e greu de stabilit. Criteriile sînt numeroase și cartografia lor rămîne extrem de laborioasă. Vechime, frecvență, continuitate, număr de biserici dedicate, forme conexe d
Pentru mulți, chiar și pentru cei care nu l-au citit, părintele Stăniloae (1903-1993) însemnă Filocalia în limba română. Deși există o istorie a traducerii textelor filocalice în mediul monahal românesc, sub autoritatea spirituală a Sfîntului Paisie de la Neamț, chipul prin care Filocalia dobîndește la noi o audiență mai largă, în pofida mersului istoriei, este oferit de acribia, perseverența neverosimilă și respirația teologică a părintelui Stăniloae. E un semn al destinului sau, mai
Mihail, „cel dintîi dintre îngerii păzitori“ (Dn. 10, 13). El este, de fapt, evocat de un alt înger, Gabriel, care i se înfățișează profetului, cu strălucire înfricoșătoare, pentru a-i transmite mesajul divin și a i-l explica (Dn. 10, 5-12). Avem, dintr-odată
Recenta apariție a Laudelor lui Iacopone da Todi, în colecția „Biblioteca italiană“, coordonată de Smaranda Bratu Elian și Nuccio Ordine (Humanitas, 2018), este realmente un eveniment cultural. Grație științei și talentului profesoarei Oana Sălișteanu,
Alexandru Țipoia a fost redescoperit în toată polivalența geniului său: expoziții, cataloage, studii semnate de Amelia Pavel, Ioana Vlasiu și Pavel Șușară readuc în atenție una dintre operele majore ale artei românești din a doua parte a secolului al XX-lea.
Istoria și scenografia grotei de pe Muntele Gargano este o parabolă a funcției îngerului și a căutării spirituale a omului: simbolismul ascensional, însoțit de coborîrea inițiatică, lasă ca în punctul final al parcursului epifania îngerului să fie pur indicativă
Cei care l-au cunoscut ca profesor, ca președinte al Comisiei monumentelor sau ca membru al Fundației Sighet, sau în numeroase alte împrejurări ale vieții sale fecunde, îi pot compune, fără îndoială, un portret infinit mai complet. Prețuit, admirat, ascultat, chemat
Am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru biserica de la Arbore. Acest paraclis al reședinței construite de hatmanul Luca Arbore imediat după cumpărarea în 1502 a satului care îi poartă și astăzi numele mi s-a impus, înainte de a-i studia iconografia
Ceea ce impresionează în toată varietatea mărturiilor anterioare veacului al VIII-lea este diversitatea: unele susțin adormirea (credința cea mai veche) și mutarea trupului Mariei în Paradis, unde așteaptă învierea generală; altele – adormirea, urmată de învierea cu trupul; altele înălțarea cu trupul. Cert este că fără detaliile lor nimic din reprezentarea Adormirii/Înălțării Maicii Domnului, pe care o avem astăzi, nu ar fi fost posibil.
În Italia, și astăzi La Pira este o referință a supremului devotament pentru binele comun. Profesor de drept roman la Universitatea din Florența și combatant antifascist, el intră în marea politică în ’46 ca membru al Constituantei, apoi ca subsecretar într-unul dintre guvernele De Gasperi
La picioarele Crucii, îmbrățișînd-o cu trupul topit de durere, învăluită de pletele aurii sau într-un maforion roșu, purtînd vasul cu aromate, Maria Magdalena ne apare în arta occidentală, mai ales, dar și în cea bizantină tîrzie, ca un personaj excepțional.
Cea mai recentă apariție în colecția „Biblioteca medievală“ (Polirom), inițiată acum 15 ani și coordonată de Alexander Baumgarten, ne propune un text cu un profil inedit față de cele publicate pînă acum. Alături de fundamentale tratate filozofice și teologice, de comentarii
Astăzi sîntem beneficiarii unei fabuloase erudiții care, de peste un secol, oferă ediții critice, traduceri, comentarii ale textelor acestor autori, în marea lor parte cinstiți ca „Părinți ai Bisericii“. Știm acum mai multe despre ei decît s-a știut în oricare altă epocă.
Istoria asumpționiștilor francezi, cuprinzînd deceniul românesc ca o tranziție fecundă dinspre apostolatul legat de strategiile misionare ale Romei pontificale în Orient, la Kadikoy, dar și în Bulgaria sau la Ierusalim, spre studiul academic al surselor istoriei bizantine la Paris, după 1947, este retrasată amplu și riguros de un volum coeditat de Marie-Hélène Blanchet și Ionuț-Alexandru Tudorie
În anii ’60 este redescoperit de indianistul Arion Roșu, pe atunci bibliotecar la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, care va publica în ’66, la Berlin, cel dintîi studiu despre opera de predecesor al lui Georgian.
Nu mai este surprinzător ca în preajma marilor sărbători creștine să apară știri despre descoperiri care aplică lovituri fatale celor două milenii de credință. Dar nici că în marea lor parte aceste „descoperiri“ sînt, de fapt, vechi, dacă nu chiar falsuri.
Nu trebuie să ne uimească rostul acordat episodului de Dostoievski în Crimă și pedeapsă: de la aparent pasagera evocare în dialogul lui Raskolnikov cu Porfiri („Credeți și în învierea lui Lazăr?“) pînă la scena tulburătoare a lecturii Soniei și la finalul romanului, care lasă întredeschisă o fantă spre realitatea „nouă“ a renașterii spirituale
