Autoizolare. Ordonanţe militare. Timpul trece fărîmiţat în aşteptare. Pendule vechi, în apartamente în care bunicilor le e greu să stea, ecrane digitale care se autoreglează, bule ciocnind bule pe reţelele de socializare, ziua despărţită de noapte precum recomandarea de obligaţie. Un spaţiu frînt în sine, un univers în care fiecare aşteaptă conform cu fantasmele sale. Istoria creştină a Occidentului este o istorie a aşteptării comune. După cum spune Sloterdijk, istoria „nu se poate înţelege pe sine decît prin caracterul ei de răgaz şi timp intermediar”. Dar astăzi, cînd aşteptarea comună devine obligatorie, aşteptările comune par imposibile.

Molima, războiul, posibilitatea extincţiei, timpul îngustat, toate această mizanscenă cu iz creştin are ceva cinematografic, ceva de dramă în decor minimalist, cam ca în Dogville al lui Von Trier. O apocalipsă de mucava, citaţională, autoreferenţială, genul de apocalipsă posibilă numai pe fondul vidului. Nu ne putem abţine să ne înfricoşăm, simultan artificial şi autentic, cu panica antrenînd juisarea estetică. Încercăm fiori noi, ceva din anxietatea tranşeelor din Vietnam şi a verilor cu poliomielită de acum aproape un secol, visăm la momentul cînd vom reveni la plictiseala hipermotrică de acum cîteva săptămîni. Aşteptăm catastrofa, ne familiarizăm din nou imaginaţia şi senzaţiile cu încăpăţînata şi, pînă nu de mult, ocultata realitate. Încercăm psihic, printr-o superbă iluzie de simultaneitate istorică, poticnelile stoice care au generat distincţia foarte rezistentă cultural dintre cele ce stau şi cele ce nu stau în puterea noastră. Realitatea întoarsă intempestiv printre noi ne-a aruncat centrifug în hiperealitatea reţelelor virtuale în care dansează zilele acestea, ca într-un demo monstruos, toate fantasmele omenirii. 

Pandemia ne-a răscolit, de asemenea, inerţiile etice. Puşi în faţa unor decizii care sînt literalmente de viaţă şi de moarte, medicii învaţă diferenţele dintre utilitarism, contractualism şi teoriile deontologice. Autoritatea seculară ajunge, punctual, în conflict direct cu autoritatea religioasă. Mizăm pe alienantele reţele sociale pentru a nu ne aliena complet. Descoperim, izolaţi în propriile sufragerii, diversitatea lumii şi, în propriile bucătării, pluralismul culinar, trecînd de la pastele thai cu creveţi la strămoşeasca mămăligă. Găsim timp să ne privim cu adevărat după foarte mult timp. Stihia ne răsfoieşte şi ne muşcă, ne trece în revistă şi ne expune unui mănunchi de emoţii ancestrale. De asemenea, ne chestionează şi ne rearanjează sistemul de aşteptări, reface tensiunile lui interne, ne aşază în faţă noi posibilităţi. Trăiam într-o cultură a conectivităţii şi a eficienţei, din care evacuasem aşteptarea pe termen lung într-o ficţiune comodă a progresului, în vreme ce încercam să reducem cît mai mult aşteptările intermediare, văzute ca obstacole generatoare de costuri. Aşteptarea nu era decît timpul folosit inficient. Trăiam într-o cultură a urgenţei, deşi dezvoltasem arta de a ignora urgenţele. A fost nevoie de o urgenţă de neignorat pentru a ne opri din sprinturile noastre arbitrare A fost nevoie de o aşteptare tensionată pentru a redescoperi ritmurile ancestrale, răbdătoare ale lumii. Trăiam cu senzaţia că sîntem veşnici, aşa cum circulam dement între frînturi de răgaz. Dar asta era numai o iluzie, făcută posibilă de amuţirea fondului originar-violent al naturii. Desigur, în mintea disonantă a omului postmodern, iluzia controlului este mereu dublată de o aşteptare nevrotică a evenimentului, a disrupţiei, ca şi cum ceva din adîncul nostru refuză cufundarea totală în amăgire. Am mai trăit asta în trecut. De pildă la Cernobîl, cînd particulele elementare ne-au topit de facto, au prăbuşit structurile noastre vitale, de la celula biologică la cultura înaltă.

Falsa urgenţă se dezvăluie pe sine ca hipermotricitate şi hipereficienţă. Ea nu se poate desfăşura decît pe fondul unei false eternităţi, eternitatea hiperlumii, convingerea că adevărata lume eleată este lumea heraclitică a devenirii la viteze inumane (cu viteza luminii ca singură limită fizică). Într-o astfel de lume nu este nimic de aşteptat. Ea propune eternitatea schimbărilor instantanee şi nesemnificative, eternitatea lumii pulsatile, dar cucerite definitiv. Prin improbabila şi neaşteptata paralizie planetară adusă de panedmie, urgenţa se relevă în şi prin nemişcare. Fosta eternitate se relevă ca falsă eternitate, lăsînd scena unor procese cvasieterne, evolutive, de transformare la scară geologică. Fondul natural încetează să se prezinte pe sine ca scenă inertă şi controlabilă. Ceea ce ocultasem revine. Ceea ce refuzase dintotdeauna jocul schimbă jocul din temelii.

Pe fondul acestei disrupţii, coborîţi din carusel, redaţi propriilor trupuri şi propriilor spaţii domestice, ne redescoperim umanitatea comună în aşteptare. Pe fondul urgenţei paralizate ne redescoperim fragilitatea. Fiecare are din nou ceva preţios de aşteptat. Un semn bun, o speranţă, un telefon de la iubitul sau iubita de acum două decenii. Înţelegem că avem mereu ceva de aşteptat, exilaţi la marginea unui deşert pe care l-am înflorit o clipă. Că sîntem de fapt sortiţi să întîmpinăm pururi viaţa aşteptîndu-i pe barbari. Pentru că barbarii sînt mereu acolo, ameninţîndu-ne insula.

Doru Căstăian este profesor de științe socio-umane.

Foto: wikimedia commons