„Astăzi la prînz îmi voi lua viaţa. A venit timpul.“

Cu aceste cuvinte postate online, Gillian Bennett, o neozeelandeză de 85 de ani care trăia în Canada, a început argumentarea deciziei de a-şi pune capăt vieţii. Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine.“

„Vreau să scap“, a scris Bennett, „înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“ Soţul ei, Jonathan Bennett, un profesor de filozofie ieşit la pensie, şi copiii ei i-au susţinut decizia, dar ea a refuzat să-i lase să o asiste în vreun fel la sinuciderea ei, căci asta i-ar fi expus la riscul unei condamnări de 14 ani de închisoare. De aceea, a fost nevoită să facă ultimii paşi cît timp încă mai era în stare s-o facă.

Pentru mulţi dintre noi, din fericire, viaţa e preţioasă. Vrem să continuăm să trăim pentru că avem lucruri pe care le aşteptăm cu nerăbdare sau pentru că, în general, viaţa ni se pare agreabilă, interesantă sau provocatoare. Uneori vrem să continuăm să trăim pentru că există lucruri pe care vrem să le realizăm, sau oameni apropiaţi nouă pe care vrem să-i ajutăm. Bennett era străbunică; dacă totul ar fi fost în regulă cu ea, ar fi vrut să vadă cum creşte generaţia următoare.

Demenţa de care suferea Bennett i-a răpit toate motivele pentru care şi-ar fi putut dori să mai trăiască. Astfel, devine greu de negat faptul că decizia ei a fost în acelaşi timp raţională şi etică. Alegînd sinuciderea, nu renunţa la nimic din ce voia sau putea preţui în mod rezonabil. „Tot ce pierd e un număr nedefinit de ani în care aş fi fost o legumă într-un pat de spital, înghiţind banii statului şi neavînd nici cea mai mică idee despre cine sînt.“

Decizia lui Bennett a fost una etică şi pentru că, aşa cum o sugerează referinţa la „banii statului“, nu se gîndea numai la ea însăşi. Adversarii legalizării eutanasiei voluntare şi a suicidului asistat de medic spun uneori că, dacă legile ar fi schimbate, pacienţii s-ar simţi obligaţi să-şi pună capăt zilelor ca să nu devină o povară pentru ceilalţi.

Baroneasa Mary Warnock, filozoful moral care a condus în guvernul britanic comitetul responsabil pentru „Raportul Warnock“ din 1984, cel care stabilea cadrul legislaţiei inovatoare a Marii Britanii în ceea ce priveşte fertilizarea in vitro şi cercetarea embrionilor, este de altă părere. Ea a sugerat că nu e nimic greşit în a simţi că ar trebui să mori pentru binele celorlalţi, cît şi pentru propriul tău bine.

Într-un interviu publicat în 2000 în Life and Work, revista Bisericii Scoţiei, baroneasa a susţinut dreptul celor care trăiesc cu suferinţe insuportabile de a-şi pune capăt vieţii. „Dacă cineva vrea cu disperare şi cu toată convingerea să moară din cauză că e o povară pentru familie sau pentru stat“, a argumentat ea, „atunci cred că ar trebui să i se permită să moară.“

Avînd în vedere că serviciile publice de sănătate din Canada oferă asigurare pentru persoanele cu demenţă care se află în imposibilitatea de a se îngriji singure, Bennett ştia că nu va fi nevoită să devină o povară pentru familia ei. Într-un spital, ar fi putut supravieţui încă vreo zece ani într-o stare vegetativă, cu nişte costuri pe care le-a estimat precaut în jur de 50.000-75.000 de dolari pe an.

Avînd în vedere că Bennett nu s-ar fi putut bucura de faptul de-a fi rămas în viaţă, i s-a părut că ar fi o risipă. Era, de asemenea, preocupată de personalul medical care ar fi trebuit să aibă grijă de ea: „Asistentele, care credeau că au ales o carieră extrem de importantă, ajung să-mi schimbe mie scutecele şi să dea raportul despre schimbările fizice ale unei carcase goale.“ O astfel de situaţie ar fi – spune ea – „ridicolă, ineficientă şi nedreaptă“.

Unora s-ar putea să nu le placă descrierea unei persoane cu demenţă avansată ca fiind o „carcasă goală“. Însă, pentru că am văzut cum această afecţiune a pus stăpînire pe mama şi pe mătuşa mea – amîndouă nişte femei dinamice, inteligente, care au fost reduse la zăcutul în pat, timp de luni sau (în cazul mătuşii mele) ani întregi –, mie mi se pare o descriere cît se poate de precisă. Dincolo de un anumit prag al demenţei, persoana pe care o ştiam noi nu mai există.

Dacă persoana respectivă nu a vrut să trăiască într-o astfel de stare, ce rost mai are să-i ţii trupul în viaţă? În orice sistem de sănătate, resursele sînt limitate şi ar trebui să fie folosite pentru ceea ce-şi doreşte pacientul sau pentru ceea ce e în beneficiul pacientului.

Pentru oamenii care nu-şi doresc să mai trăiască odată ce mintea lor s-a dus, a decide cînd să moară e dificil. În 1990, Janet Atkins, care suferea de Alzheimer, a mers pînă la Michigan ca să-şi pună capăt vieţii cu asistenţa doctorului Jack Kevorkian, care a fost apoi foarte criticat din cauză că a ajutat-o să moară, pentru că în momentul morţii ei încă se simţea suficient de bine încît să joace tenis. A ales să moară, totuşi, din pricină că ar fi putut pierde controlul asupra deciziei sale dacă ar mai fi amînat-o mult.

Bennett, în declaraţia ei teribil de elocventă, spunea că aşteaptă cu nerăbdare ziua în care legea îi va permite unui medic să acţioneze nu doar în virtutea unei „directive anticipate“ (document legal în care o persoană specifică ce acţiuni trebuie întreprinse în cazul în care nu mai e în stare să ia decizii pentru sine din pricina unei boli – n.tr.) care blochează un tratament ce prelungeşte viaţa, ci şi în virtutea uneia care cere o doză letală atunci cînd pacientul devine neputincios pînă într-un punct bine stabilit. O asemenea schimbare i-ar scăpa pe unii pacienţi cu demenţă progresivă de anxietatea de a continua să trăiască pînă cînd ar rata ocazia de a-şi mai pune capăt zilelor. Legislaţia pe care o propune Bennett le-ar permite oamenilor aflaţi în aceeaşi situaţie cu ea să trăiască atît cît vor – dar nu mai mult de-atît.  

© Project Syndicate, 2014
www.project-syndicate.org

Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton şi profesor emerit la Universitatea din Melbourne. Printre cărţile sale se numără Practical Ethics, Rethinking Life and Death şi A Companion to Bioethics and Bioethics: An Anthology (coeditor alături de Helga Kuhse).

traducere de Luiza VASILIU