Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase.

Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii, dedicat tratatului SUA – UE aflat la baza lui grand marché transatlantique, se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.

În articolul „Ballons, millions et postillons“ („Baloane, milioane şi scuipături“ – scuze, în traducere nu rimează – poate mai potrivit ar fi „Baloane, milioane şi şmenuri grosolane“), Balthazar Crubellier face o analiză a evoluţiei cluburilor de fotbal în lumea actuală, în special a celor nouveau riches din Europa Centrală şi de Est. Steaua Bucureşti nu putea fi ignorată, evidemment. Asta pentru că zisul ei „finanţator“ e personajul care „fait la pluie et le bon temps“ la nivelul clubului, e cel care taie şi spînzură, e reprezentantul de seamă al noilor feudali ai fotbalului. (Iniţial, intenţionam să scriu că e un arhetip, dar am renunţat rapid pentru că, aşa cum ştim cu toţii, Gigi e unic.)

După ce îi schiţează biografia (fără a ignora detaliile relative la ucenicia de cioban, antifacerile imobiliare, schimbul de terenuri cu Ministerul Apărării, transferul acţiunilor steliste pe numele zişilor nepoţi, achiziţionarea partidului-portofel şi, în final, cariera de euroiparlamentar), domnul Crubellier insistă pe viziunile aşa-zis politice ale Marelui „Finanţator“ şi „Latifundiar“: xenofobia, extremismul, apucăturile fasciste, rasismul. Şi, după ce aminteşte de rivalitatea dintre Steaua şi CFR Cluj (un club controlat, în viziunea domnului Gigi, de „bozgori francmasoni“), autorul articolului evocă o declaraţie a omului nostru demnă de colecţia de vorbe de duh ale lui Radu Paraschivescu. După ce iniţial se fălea că la Steaua nu joacă şi nu vor juca decît români (albi, evident, sau, preferabil, verzi), eoierparlamentarul a decis să transfere taman de la CFR Cluj un jucător de culoare şi să-şi explice decizia cu o justificare memorabilă: „Mie nu-mi plac negrii, dar nu am ce face, ăsta e prea bun ca să-l lăsăm bozgorilor.“ Două dintr-o lovitură.

Rîsu’-plînsu’… Cred că mai mult e plînsu’. Şi asta nu neapărat pentru că euroiparlamentarul ne-a tras după el în lume (inclusiv cea strasbourgheză sau lemondiplomatică). Şi nici pentru că omu’ „face“, cum vine vorba, „rating“ (în fapt, tabloide şi caraghioşi există peste tot în lume). Necazurile amintite mie de articolul menţionat stau, cred, în altă zonă. Întîi, că ştirile despre Gigi şi de-alde Gigi ocupă scena nu doar la secţiunea de caraghioslîc a presei sau în vulgaroide, ci şi în prima pagină pretins serioasă. Şi doi – că pe noi, poporul, chiar ne interesează, cu adevărat, Gigi şi de-alde Gigi şi, în general, deriziunea şi nonştirea.

Nu de puţine ori mi s-a întîmplat să constat că evenimente cu adevărat importante din lume (inclusiv din lumea sportivă) au fost ignorate cu nonşalanţă de mass-media noastră ori evocate, cel mult, ca note de subsol. Îmi amintesc, bunăoară, de o ediţie de ştiri difuzată relativ recent. Într-o vreme tensionată şi tulbure, marcată de numeroase conflicte şi răzmeriţe: dispute dure în Ucraina, război civil în Siria, revolte violente la Caracas, fierbere în întreaga Turcie, scandal în Egipt, disensiuni riscante între China şi Japonia, noi agresiuni israeliene în Gaza, scandaluri de spionaj la scară mondială. Presa internaţională era cutremurată de toate aceste evenimente şi, în ciuda distorsiunilor manipulatorii de ici şi de dincolo, încerca să ne ajute în a le prinde sensul: informaţii fierbinţi, editoriale şi analize, dezbateri înverşunate, toate laolaltă menite să scrie istoria contemporană.

În paralel, în perioada respectivă (era prin aprilie, cred), buletinele noastre de ştiri începeau cu buletine medicale despre starea de sănătate a puşcăriaşului feudal, ţintuit la pat de prefăcătorie cervicală cronică şi tupeu lombar, ambele tratabile doar la Viena. După asta urmau, desigur, talk-show-urile în care analişti-doftori şi tălmaci-felceri radiografiau vertebrele bolnavului de coloană vertebrală şi de cap înţepenit. Telejurnalul şi emisiunile de dezbateri se transformaseră, carevasăzică, în cursuri şi seminarii de anatomie ce-şi asumaseră misiunea să demonstreze dacă atomii afectaţi de spondiloză mai pot sau nu încăpea într-o celulă. Iar concluzia experţilor tălmaci părea să fie că, într-adevăr, mititica Poartă Albă e prea meschină ca prin ea să treacă un om cu aşa coloană. Motiv pentru care, cînd suferindul a ieşit din Academia de fotbal-zdup pentru o zi, ca să facă baie de TV, toate televiziunile s-au bulucit, în prime time, să-l îmbăieze.

Între timp, tensiunile mondiale s-au înteţit. Separat de asta, în lume s-au întîmplat şi se întîmplă acţiuni care fac istorie cu adevărat în toate planurile: economic, cultural, politic, sportiv etc. Şi în curtea noastră, separat de cafteala zisă politică, mai au loc şi evenimente care merită notate şi popularizate (mă întreb, de exemplu, cîtă lume a auzit de ultima ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania sau de recenta aniversare a Colegiului „Noua Europă“ şi de dezbaterile organizate cu aceste prilejuri). Cu toate astea, noi, aceia care l-am trimis pe nea Gigi în lumea diplomatică, continuăm să ne îmbătăm cu apă de la robinet. Iar robinetul conectat la canalele TV ori la canalele presei ne oferă aceleaşi zoaie: numeroase informaţii şi competente analize despre „deflagraţia“ din Colentina (explozia nu prea sună, deflagraţia e mai rezonantă), despre „autostrada morţii“ (majuscule obligatorii), „mafia cărnii“ (muzica din La Piovra pe fundal), Cioacă şi Elodia (varianta românească a episodului în care sora lui Sue Ellen îl împuşcă pe J.R., dar ne lasă cu ochii în soare pînă cînd regizorul termină sondajul de opinie referitor la identitatea criminalului), România „de sub ape“ (indiciu că suntem pe cale să descoperim Atlantida) ş.a.m.d. Apoi, informaţii din sport: fotbal (noul tatuaj al lui Mutu), tenis (noua iubită a lui Ilie Năstase) şi Formula 1 (noua metodă prin care Maybach-ul iese de la standuri printr-o singură lovitură de rangă), iar la final, un fapt divers: explicaţiile „halucinante“ ale învăţătorului care i-a rupt „pur şi simplu“ urechile unei eleve.

Exemplele indicate nu sunt singulare, din păcate. Apetitul pentru cancan, senzaţionalism ieftin şi divertisment-kitsch continuă să mobilizeze trupele mass-media şi astăzi, şi-o va face şi-n viitor, evident. Întrebarea esenţială este însă cînd ne vom putea bucura de o separaţie netă între pagina primă şi pagina despre nimeni şi nimic. 

Florentin Ţuca este managing partnet la casa de avocatură Ţuca, Zbârcea & Asociaţii.

Foto: L. Muntean