În mod tradiţional, FMI a fost văzut ca o organizaţie internaţională superobsedată de stabilitatea monetară, de echilibrarea balanţelor de plăţi. Şi nu este nimic rău în aceasta, întrucît o inflaţie mică şi îndatorarea cumpătată însoţesc o stare bună a economiei, pe termen lung. Dar cum se spune, "diavolul este în detalii". FMI a avut adesea o prezenţă de împrumutător de ultimă instanţă, ceea ce este de salutat cînd accesul la pieţe financiare este limitat sau imposibil. Dar nu automat reţetele preconizate au fost adecvate. Una dintre cauzele eşecurilor în programe de stabilizare poate fi pusă în relaţie cu "monetarismul global", care decurge din credinţa că pieţe financiare interconectate funcţionează bine, cu virtuţi sporite dacă sînt globale, că ajustările sînt relativ facile (cu costuri suportabile). Această supoziţie stă la originea deschiderii conturilor de capital, care a fost promovată de către FMI cu fervoare pînă către finele deceniului trecut. După marea criză din Asia s-a înţeles că o deschidere prematură a contului de capital poate provoca dezastre economice. Poziţia FMI s-a schimbat după acel moment şi este de remarcat că în anii cînd România a negociat aderarea la UE experţii FMI au fost alături de partea română în a pleda o deschidere graduală a contului de capital. Cerberul implacabil a fost însă la Bruxelles...Criza financiară actuală a dat lovituri decisive fundamentelor monetarismului global, unor repere ale viziunii "tradiţionale" a FMI. Ipoteza funcţionării eficiente a pieţelor (financiare), aşa cum este datorată lui Eugene Fama şi altor economişti de la Universitatea din Chicago, este pusă la îndoială. Tezele lui Keynes (întărite de discipolul său Hyman Minsky) sînt resuscitate. Dar ele sînt readuse în actualitate din motive în principal pragmatice. Mai mult sau mai puţin, guvernele ţărilor cu pondere în economia mondială practică politici de sorginte keynesistă; prin injecţii de lichiditate şi stimuli bugetari (mai ales acolo unde este posibil), se încearcă evitarea unei depresiuni. Dacă recesiunea nu a putut fi evitată din cauza crizei financiare extraordinare, în schimb, se observă deja o stabilizare a activităţii economice în SUA şi în unele ţări din UE. Reţeta keynesistă a avut eficacitate, în sensul că s-a evitat o prăbuşire a sistemelor financiare. În al doilea rînd, că s-a evitat o cădere economică de anvergura Marii Depresiuni. Dar, în timp, lichiditatea în exces trebuie să fie resorbită pentru a evita inflaţii înalte şi alte necazuri.Keynes a fost unul dintre creierele, artizanii fondării FMI şi ai Băncii Mondiale, ca instituţii menite să gestioneze relaţiile financiare ale Lumii Libere după Al Doilea Război Mondial. La origine, cele două organizaţii au avut teza că pieţele de capital sînt instabile funciarmente şi că esenţial este să se asigure stabilitatea schimburilor comerciale. În timp, din varii motive (inclusiv din cauza unor politici monetare laxe), această teză a căzut pe un plan secundar. Criza de acum o readuce în actualitate. Mai mult, în condiţii extraordinare, FMI practică un tip de keynesism la nivel internaţional. Împrumuturile pe care le acordă ajută, direct sau indirect, la finanţarea unor deficite bugetare. Scopul este clar: să se susţină cererea şi producţia agregate, pe plan mondial. FMI capătă astfel şi un rol de coordonator al politicilor la nivel global, ceea ce încearcă şi Comisia Europeană în interiorul UE.P.S. Este bine că Olivier Blanchard, un reputat economist, cunoscut pentru pragmatismul şi echilibrul abordării sale, este economist-şef al FMI în această perioadă de criză teribilă.