"Aici se dansează cu corpul şi cu mintea"

Centrul Național al Dansului București (CNDB) și-a încheiat stagiunea primăvară-vară 2010. Iată un bilanț (subiectiv) al spectacolelor prezentate de CNDB pînă acum.

„Aici se dansează cu corpul şi cu mintea“ spunea Dan Perjovschi despre CNDB, motivîndu-şi gestul de a-i desena unul din ziduri. „Abia aştept să văd ce soluţii vor găsi dansatorii, odată TNB intrat în renovare şi Centrul Dansului – ras“, adăuga artistul într-un interviu recent. „Pierderea unui spaţiu e un moment de criză de care oamenii care gîndesc trebuie să profite“, insista acesta.

Mai în glumă, mai în serios, în ultima vreme Centrul Dansului e peste tot, la televizor (prin intervenţia realizată de Ion Dumitrescu şi Florin Flueraş la OTV), online, pe strada Clemenceau, într-o fostă vitrină „de modiste“, în clubul (prea puţin „compromiţător“) Gaia, la Cluj, pe la diverse festivaluri naţionale şi internaţionale. 

Pe de altă parte, pentru o artă care se hrăneşte din prezent şi prezenţă şi pentru artişti care îşi folosesc corpul, emoţiile, creierul ca intrumente performative perfecţionabile, spaţiul de lucru şi de prezentare nu este deloc ceva neglijabil. Memoria corpului se poate dovedi copleşitoare. La ultima Miercure lejeră, un format curatoriat de Eduard Gabia şi Maria Baroncea, care invită profesionişti şi diletanţi, deopotrivă, să propună performance-uri neelaborate, de cîteva minute, coregrafa Mădălina Dan şi-a rememorat piesele lucrate şi prezentate în Sala Rondă, aparent cub negru, alb-lăptoasă la origini şi cu acustică inconfundabilă. 

Despre CNDB, Vera Mantero, celebră coregrafă portugheză, care a prezentat la Bucureşti, în 2007, două solo-uri, spunea că este în primul rînd locul unde femeia care face curăţenie a insistat s-o cureţe şi pe ea după omagiul otrăvit adus lui Josephine Baker (care presupune vopsea neagră pe tot corpul) şi n-a putut fi convinsă sub nici un chip să renunţe la gestul ei. Tot Vera Mantero a vorbit despre exerciţii de eliberare a vocii din corp şi a umplut Sala Rondă cu „un chagrin, une impossibilité, une tristesse, une chute/a-troce/a-atroce“ hipnotice. 

În 2006, în Mediatecă, de această dată, Xavier Le Roy, faimos coregraf francez, la origini specialist în biologie moleculară, a povestit publicului despre una din sursele lentorii incredibile care-i caracterizează mişcarea în piesa Self-Unfinished: un delay dat iniţial de faptul că se filma acţionînd şi apoi se privea, în mod reptat, calculat aproape matematic în performarea finală. Cu securea deasupra capului de ani de zile, din chiar anul în care a început să funcţioneze ca o instituţie în toată puterea cuvîntului, tot mai aproape de un deznodămînt, CNDB încheie stagiunea cu trei premiere, formează noi performeri ş.a.  

Calul, Rui  şi manipularea 

Din piesa Alexandrei Pirici (realizată împreună cu Dennis Deter) – A Horse Opera – voi reţine doar supralicitarea citirii literale a ironiei, mecanism interesant folosit de coregrafă şi în alte propuneri. Astfel, Dragoş, un cal real, impresionant de blînd şi de frumos, adus în Sala Rondă pentru fix această piesă, e, în egală măsură, o enormitate şi o chestiune magică. 

Piesa Rui Catalão. Inside words prezentată pe 5 şi 6 iunie, de şi cu Rui Catalão, dramaturg, performer şi scriitor portughez, se putea chema la fel de bine doar Rui Catalão, fiind punerea în scenă a personalităţii autorului ei şi a biografiei sale reale şi/sau ficţionale (ambiguitate dezirată) printr-un solo-tur-de-forţă-thriller-emoţional de două ore şi cu o bună stăpînire a tehnicilor narative, performative sau, simplu, dramatice. În încercarea de a înţelege mai bine cine (poate crede că) deţine, de fapt, informaţia, în convenţia spectatori/performeri (chiar şi iniţiator proiect/perfomeri), coregraful Eduard Gabia le-a propus întîi Mariei Baroncea, Alexandrei Pirici, lui Vlad Basalici şi lui Jean-Lorin Sterian, după care şi spectatorilor, tot felul de scheme de urmărit sau mecanisme-„capcană“. Astfel, la „premiera“ din 18 iunie a „spectacolului“ Inerţia pentru toţi, publicul au fost invitat explicit să se implice, dar s-a reuşit o foarte perversă invitaţie neterminată, spectatorii rămînînd mereu cu impresia că există o ordine fixată pe scenă sau măcar o complicitate la care nu au acces, aşa încît nu deţin aceeaşi informaţie în acelaşi timp cu performerii şi nu pot participa la acţiuni similare simultane; pot cel mult să repete o acţiune văzută sau, şi asta mi-ar fi plăcut să văd, ar putea să-şi facă propriul spectacol în paralel, conducîndu-se după informaţii numai de ei cunoscute.

Alte cîteva observaţii: genial dozată scena „luptei pentru scaune“ (corpuri zburînd în aer, coloană sonoră dramatissimă, amestec rafinat de ironie şi executare puternic implicată a unei acţiuni), mult material care nu aducea nepărat ceva în plus sau în minus, senzaţia supărătoare de lipsă de intenţie sau de luciditate a performerilor, anume că teoria de mai sus, fără de care m-aş fi plictisit teribil, e strict afacerea mea.

Ce se aplaudă 

Cele cîteva piese cu succes de public, reprogramate în ultima parte a stagiunii, sînt teatrul coregrafic OuiBaDa, semnat de (altminteri) delectabilul coregraf Gigi Căciuleanu, care, însă, intenţionează aici o lucrare pornind de la „balada naţională românească Mioritza“ şi se ţine de cuvînt; şi cea de-a doua, cu un succes de altă factură, Bun rămas! (sau despre discretele scăpări ale sistemului limbic), este feeria extrasenzorială a lui Farid Fairuz şi a „vrăjitoarelor“ sale hiperficţionalizate: Maria Baroncea, Alexandra Pirici, Carmen Coţofană, Mădălina Dan şi Iuliana Stoianescu. Farid Fairuz este noul nume de scenă al coregrafului Mihai Mihalcea (rămas strict directorul CNDB) şi e născut, fără greutate, din dificultăţile artistului Mihalcea de a fi director (responsabil) de instituţie de stat. În timp ce Mihalcea e diplomat şi acordă ceva şanse raţiunii, Fairuz e un monstru alcătuit din chestiuni marginale reprimate şi care au stat la dospit pînă au explodat în sclipici dătător de dureri de dinţi. Mai simplu, folosindu-se de farmecele celor cinci şi cu el şase (dintre care Mădălina Dan şi Carmen Coţofană sînt incredibile), Mihalcea-Fairuz încearcă să se conecteze la terminaţiile nervoase ale spectatorilor, direct, fără filtre de orice fel.

Unul dintre cele mai complexe proiecte este cel dezvoltat de coregraful Manuel Pelmuş, iniţiat împreună cu Ecumest şi Dan Perjovschi – sub forma cercetării „Cartografierea istoriei invizibile a dansului românesc“, care, ulterior, prin colaborarea cu Florin Flueraş, Brynjar Bandlien şi CNDB, a luat forma performativă a reconstrucţiei unui spectacol controversat din anii ’60 – Ciocanul fără stăpîn, de Stere Popescu, din care există un minut filmat şi cîteva mărturii şi cronici, şi mai există şi doamna Sanda Agalides, soţia lui Stere Popescu, decedat la puţin timp după premieră, la Paris. În demersul lor de a chestiona istoria dansului şi (im)posibilitatea de a revizita un spectacol, în cea mai recentă fază a proiectului de reconstrucţie a piesei lui Stere Popescu, redevenit proiect de re-scriere a „istoriei dansului românesc“, performerii renunţă la orice formă de ambiguitate în ironie şi invită lumea întreagă, literal, via chat roulette, să facă parte din istoria dansului, alături de Sanda Agalides, veritabil ready-made în acest context. 

De asemenea, trebuie amintite două piese remarcabile, d.p.d.v. subiectiv & obiectiv, la nevoie, parte, în fapt, din „istoria dansului“ – Preview de Manuel Pelmuş şi Fine tuning between me and the universe in a black box de Eduard Gabia. Plus Miercurea lejeră, un format care a încurajat apariţia de noi performeri, via artele vizuale.