Pe 13 februarie, Centrul de Teatru Educaţional Replika a împlinit cinci ani. Au fost cinci ani de spectacole, ateliere, platforme, turnee şi cărţi proprii, de parteneriate şi coproducţii, de explorare artistică, dezvoltare a practicilor colaborative şi de laborator, de găzduire a unor evenimente şi spectacole. Au fost cinci ani în care au creat o comunitate de cartier – Replika se află lîngă Parcul Tineretului, pe strada Lînăriei. Gabi Albu (scenograf), Radu Apostol (regizor), Elena Găgeanu (artist video), Mihaela Michailov (dramaturg), Viorel Cojanu, Silvana Negruţiu, Mihaela Rădescu (actori) fac totul la Replika: sînt artişti, tehnicieni, administratori, gazde. Au reuşit să impună teatrul educaţional ca pe o formă de artă necesară. Au abordat subiecte delicate din viaţa copiilor: emigraţia economică a părinţilor, sărăcia, hărţuirea şi abuzurile, disoluţia familiei, discriminarea, rasismul şi homofobia, relaţiile dintre copii şi adulţii de lîngă ei (părinţi, bunici, profesori). Au scos la iveală probleme inconfortabile, cu delicateţe şi luciditate, fără să rănească şi fără să ascundă. Replika este unul dintre cele mai consecvente spaţii independente de la noi, urmîndu-şi cu asiduitate direcţia artistică, reinventîndu-se permanent, construind cu tenacitate o comunitate şi afirmînd rolul social al teatrului în lumea contemporană. Replika este un model de urmat, care se luptă însă cu dificultatea de a se susţine financiar ca spaţiu independent, mai ales că accesul la spectacolele sale este gratuit (pentru a facilita apropierea comunităţii).

Anul 2019 a fost o culme pentru Replika, au produs spectacole care au atins un nou nivel de complexitate şi rafinament creativ. Despre one woman show-ul Limite (regia: Radu Apostol) am mai scris aici. Este un spectacol care are o perspectivă profundă asupra viciilor din sistemul de învăţămînt. Spunem mereu „sistem“ cînd ne lovim de eşecurile educaţiei, dar acest sistem este făcut din oameni şi aici este fineţea observaţiei din Limite (text: Mihaela Michailov şi Radu Apostol): rateurile şcolii vin dintr-un cumul de prejudecăţi personale, de intoleranţe individuale, de greşeli umane pe fondul subfinanţării cronice a învăţămîntului, ceea ce îndeamnă la parteneriate discutabile, la un dezechilibru de forţe între profesori şi părinţi, la stîngăcii în gestionarea unor probleme pentru care nu există proceduri standard la nivel naţional (sînt instruiţi profesorii să gestioneze cazuri de hărţuire, cînd abia în noiembrie 2019 a fost adoptată legea prin care se interzice bullying-ul în şcoli?). Vorbim despre un concurs de circumstanţe şi slăbiciuni personale în urma căruia, deşi nimeni nu pare a avea o vinovăţie decisivă, un copil suferă. Şi aici este o observaţie bună în spectacol: eşecurile sistemului se acumulează în jurul celor vulnerabili, iar sărăcia este un element de bază al vulnerabilităţii. Ficţionalizînd un caz real, Limite oferă o imagine a şcolii româneşti astăzi, ca un organism disfuncţional, suferind de numeroase boli neletale. Şcoala din spectacol, sistemul adică, este un şantier pe care încă nu se ridică nimic, cu praf, unelte şi materiale de construcţie. Dar Limite este în primul rînd Mihaela Rădescu, o actriţă în plină maturitate creatoare, capabilă de nuanţe rafinate, stăpînind instrumentele meseriei pentru a construi personaje cu personalităţi şi mentalităţi diferite care, lucru foarte greu pentru un actor, există două sau multe în acelaşi timp în scenă. Să creezi simultan mai multe caractere care se confruntă, urmînd ca în scena următoare să joci alte personaje, presupune o îndemînare de chirurg şi o siguranţă absolută asupra mijloacelor de expresie. Şi exact asta demonstrează Mihaela Rădescu în salopeta ei de muncitor, părînd a fi unul dintre groparii din Hamlet.

Şi tot ea, alături de Silvana Mihai, joacă în Bunica e forţă! (regia: Ioana Petre, text: Mihaela Michailov şi Ioana Petre), un spectacol adresat în egală măsură copiilor şi părinţilor, în care se recuperează una dintre cele mai importante relaţii din viaţa unui om: cea cu bunicii. Parte din copilăria noastră pe vremuri, bunicii intră astăzi într-un con de umbră. Contribuie la asta despărţirea familiilor pe fundalul migraţiei economice masive, modificarea obiceiurilor etc. Dar tocmai în situaţii dificile, bunicii aduc în viaţa nepoţilor tandreţea care linişteşte. Bunica și nepoata Eva, de 8 ani, joacă un joc prin care ajung să facă schimb de locuri, fetiţa maturizîndu-se și îmbătrînind, iar bunica întinerind. Eva devine bunica şi bunica devine nepoata. Practic, experimentează una viaţa celeilalte şi reuşesc să se înţeleagă mai bine, să apropie distanţa dintre ele. Bunica îşi rememorează viaţa, iar nepoata şi-o imaginează pe a ei. Trecutul și viitorul se confruntă.

Cu monodrama Toată liniştea din lume (regia: Radu Apostol), Replika marchează nu doar un vîrf al creaţiilor sale, ci şi o cotitură în dramaturgia autohtonă. Inspirat din realitate – mame cu copii cu autism sever –, textul ridică o serioasă problemă de etică: cît ai dreptul să dispui de o altă persoană, care este complet dependentă de tine? Se poate exprima grija prin decizii radicale privind viaţa altcuiva? Dar şi scriitura în sine (text: Mihaela Michailov şi Radu Apostol) constituie o noutate prin plasarea naratoarei, Mama, în lumea reală, din care însă absolut toate personajele cu care se intersectează sînt extrase. Astfel se concentrează toată atenţia asupra Mamei, ca şi cum personajului i s-ar fi înfundat urechile şi şi-ar auzi sunetele din propriul său corp amplificate ca nişte tobe. Iar Katia Pascariu, la cel mai bun rol din cariera ei de pînă acum, reuşeşte să materializeze fabulos acest personaj care, deşi tragic încercat de viaţă, se ridică după fiecare lovitură. Urmele loviturilor se văd în rezistenţa ei la calvarul zilnic, în umorul ei cinic, în răzvrătirile ei, în siguranţa cu care programează viitorul cît timp mai are butonul de control la îndemînă, în refuzul patetismului. Nu se victimizează, dar nici nu e infailibilă. Emoţiile ei ţîşnesc prin alte canale, în entuziasmul dement dintr-un moment tragic, în oprirea în ultima secundă a unui accident autoprovocat, în mici ilegalităţi care o relaxează. Lacrimile ei sînt cinice, nu melodramatice. Paradoxal, Mama e un personaj cool. Katia Pascariu este o mare actriţă.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Oana Monica Nae