● Anatomia unei sinucideri de Alice Birch, versiunea în limba germană: Corinna Brocher, regia: Katie Mitchell, asistent de regie: Lily McLeish, decor: Alex Eales, costume: Clarissa Freiberg, lighting design: James Farncombe, muzică originală: Paul Clark, Melanie Wilson, sound design: Donato Wharton, Melanie Wilson, dramaturgie: Sybille Meier. Cu: Julia Wieninger, Gala Othero Winter, Sandra Gerling, Paul Herwig, Tilman Strauß, Josefine Israel, Christoph Jöde, Michael Weber, Ruth Marie Kröger și copiii Tikki Thöne, Sonja Weißer. Deutsches Schauspielhaus Hamburg.
După producțiile Miss Julie și Orlando, ar părea că stilul regizoral al lui Katie Mitchell se configurează în jurul combinării feminismului cu cine-teatrul (filmare și redare în timp real a montajului realizat pe loc). Dacă feminismul e abordat din perspective diferite, formatul spectacolelor este construit similar, astfel încît el devine interesant prin consistență, nu prin modul de producție. Însă Katie Mitchell nu riscă manierizarea căci, în paralel cu acest format spectacular, abordează și altele. În 2019, Mitchell a produs la Deutsches Schauspielhaus Hamburg o variantă a spectacolului Anatomia unei sinucideri, creat în 2017 la Royal Court, Londra. Selecționat în Theatertreffen, spectacolul a fost prezentat online pentru că festivalul berlinez, anulat din cauza crizei sanitare, a oferit o parte din selecție (șase din cele zece spectacole selectate anual de către un juriu de șapte specialiști din producțiile din spațiul de limbă germană, Austria, Elveția și Germania) cu acces liber pe Internet, însoțită de discuții cu artiști și de dezbateri despre actualitatea culturală imediată.
În Anatomia unei sinucideri (https://www.youtube.com/watch?v=7-CGmwQqPlo),piesă de Alice Birch, Mitchell renunță la multimedia, la teatrul filmat și reprodus live pe ecran. Poveștile personale a trei femei, mama, fiica, nepoata, prin care se studiază transmiterea transgenerațională a traumelor, sînt prezentate în paralel, ca spațiu și timp, într-o arhitectură dramatică clasică. Spectacolul are o structură dramaturgică de factură simfonică, fără să fie un spectacol muzical. Mai precis, are un tipar după care replicile celor trei personaje principale se intersectează, ele fiind în același spațiu (acasă), dar în timpuri diferite. Anumite replici sau motive repetitive se reproduc în două sau trei momente temporale, cu alte sensuri, uneori chiar opuse. O scenă în care o femeie însărcinată cumpără o casă, proiectînd asupra ei speranțe despre o viață fericită, se interpune cu alta, în care copilul nenăscut în momentul achiziției, acum matur, povestește cît de traumatizantă a fost viața în acea locuință. O femeie îi spune psihiatrului că nu poate dormi (din cauza depresiei), o alta îi spune soțului că bebelușul nu doarme (în fundal se aud țipetele înnebunitoare ale acestuia). O astfel de structură narativă seamănă cu o fugă prin tehnica contrapunctului aplicată unui număr fix de voci care se interferează și/sau se repetă după un anumit algoritm.
Cum spectacolul este puțin probabil să ajungă în România, îmi voi permite să dau detalii narative. Clara trăiește în anii ʼ70, se simte nefericită, are tentative de sinucidere, devine dependentă de alcool și gestionează dificil ipostaza de mamă. În anii ʼ90, fiica sa, Anna, are probleme cu drogurile, are tentative de sinucidere și dezintoxicare și, la rîndul ei, gestionează dificil ipostaza de mamă. Fiica ei, Bonnie, care trăiește în viitor (anii 2030), experimentează cîte ceva din dependențele anterioare, dar decide să oprească reproducerea în lanț a acestor motive existențiale negative și tipare comportamentale nocive (își leagă trompele și decide să vîndă casa).
Ca să nu intrăm într-o retorică previzibilă, dar eronată în cazul de față, trebuie să precizez că nu sînt aici drame casnice, nefericiri romantice sau agresiuni sociale. Femeile nu sînt abuzate, nu au relații toxice, dimpotrivă, partenerii lor încearcă, atît cît pot și cît le permite norma maritală a vremurilor, să le susțină în momentele dificile, le apără de agresivitatea moralei publice, cea care propovăduiește, de regulă, feminitatea casnică, supusă și lipsită de idei personale (influența mediului și a normelor sociale ale epocilor, în special la Clara, generează un statut sufocant al femeii în societate). Prin urmare, Clara și Anna au soți care le iubesc, dar eșuează în a le salva – amîndouă se sinucid –, ba chiar ratează și postura de părinte, ambii fiind personalități slabe, incapabile să facă față unor uragane autodistructive așa cum sînt soțiile lor. Nu dragostea lor pentru ele este problema (poate doar forța nevolnică a acestor iubiri), ci dragostea femeilor pentru ei, mai degrabă motivată de complezența socială sau dorința fizică decît de o pasiune durabilă. Căci ceea ce se reproduce aici transgenerațional este depresia, de aceea Bonnie, care nu reușește să oprească rațional modelul autodistructiv, decide să anuleze posibilitatea de a avea copii, adică oprește transmiterea (și pe cale) biologică a suferinței. Sînt mai multe motive care se reiau în biografiile celor trei femei: groaza de maternitate, conexiunea dintre maternitate și sănătatea mintală (Clara se responsabilizează în perspectiva apariției copilului, vrea să se echilibreze mental, dar eșuează, Anna face o depresie postpartum), reprimarea tendințelor gay (doar Bonnie și le asumă în anii 2030), o mînă rănită, un prun, droguri, cuvinte-parazit definitorii (Clara – „nu”, Anna – „da”, Bonnie – „OK” – refuz, indiferență, resemnare).
Decorul reprezintă casa ca spațiu comun al depresiei, practic, cutia scenei, delimitată de pereți scorojiți, cenușii, cu cîte o ușă în fundal, într-o lumină rece, un loc întunecos, depersonalizat, degradat și gol care în final, după ce Bonnie taie cureaua de transmisie a depresiei, se luminează. Peretele din fundal se ridică și se vede un interior casnic, cu scară și ferestre scăldate de soare, în care răsună vocea unui copil (cu o mamă potențial cumpărătoare a casei). Personajele nu ies din scenă în timpul spectacolului, trecerea anilor este marcată prin cifrele luminate deasupra ușilor, garderobierii traversează scena și, din mers, dezbracă și îmbracă actrițele, ca pe manechine. Practic, ele poartă personajele ca pe niște haine. Este o structură spectaculară organică, repetitivă, un tipar performativ clar, dar ceea ce îi dă viață și profunzime ține de inteligența scriiturii lui Alice Birch, de forța actoricească (în special Gala Othero Winter în Anna) și de talentul de compozitor-dirijor al lui Katie Mitchell.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Stephen Cummiskey
