E-a treia oară cînd îmi blestem harnaşamentul profesional care nu-mi îngăduie să stau măcar cinci zile şnur la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu! Să ai tu parte de gentila invitaţie a lui Constantin Chiriac şi să nu-ţi permiţi decît o sîmbătă şi-o duminică, din aproape zece zile cu isprăvi semnate de Silviu Purcărete, Peter Stein, Mihai Măniuţiu, Alexandru Dabija, Horaţiu Mălăele, Niky Wolcz, Gigi Căciuleanu, Vlad Massaci, Gavriil Pinte, cu şocuri de genul Lumină lină (Victor Rebengiuc & Grigore Leşe) sau Cameristele în viziune japoneză şi mai ales Undeva la Palilula – apoi cum să nu suferi ca un cîine cînd trebuie să părăseşti, după numai două nopţi, feeria? O trepidaţie care adună sute şi mii de oameni – tineri, bătrîni, copii, din cele mai neaşteptate colţuri ale lumii – fie împrejurul scenei, fie pe stradă ori te miri prin ce cotloane (pardon: „spaţii neconvenţionale“) infime ori gigantice, totul într-o jubilaţie contrastînd violent cu deznădejdea noastră cea de toate zilele.
Iar cînd mai ai parte şi de-o ploaie mocănească, alungită zdrenţăros ca Muma Pădurii pe ambele zile, de-a compromis, întru exasperarea organizatorilor, multe spectacole stradale, începi să te întrebi ce păcate ale omului plăteşte spectatorul din tine. Şi totuşi, fidel devizei „decît nimic, mai bine ceva“, observ că mi-am căptuşit binişor săcoteiul cu întîmplări. Căci, dacă ploaia va fi fost, nu neg, o pacoste pentru tineretul dornic de concerte în aer liber şi occidentalii aterizaţi la noi precum o lady Chatterley dornică de sălbăticie, în schimb, pentru tombaterele printre care cu mîndrie mă prenumăr, cerul plumburiu şi burlanele excedate de şuvoaie înseamnă tot atîtea sfinte ceasuri de taclale, bîrfe şi amintiri legănate-n divine arome şi varii licori.
Mai întîi („prost să fii, noroc să ai“) aflaţi că, sîmbătă, 26 mai, am apucat Gulliver-ul lui Purcărete, despre care se vorbea cu excitaţiune ca despre revelaţia festivalului. Nici că se putea altfel. Cum să nu fi fost un regal vizual din partea celui gratulat, cel puţin de la Faust încoace, numai cu atribute din sfera capodoperei, a măreţiei, a sublimului care-ţi taie răsuflarea? Cu toate că habar n-am avut ce văd – nu l-am mai citit pe Swift dintr-a XII-a – iar Octavian Saiu s-a grăbit să-mi şoptească amabil, înainte de maiestuoasa intrare a calului în scenă, cum că-i vorba „de partea a patra, cea cu caii“ – caligrafiile şi coregrafiile halucinante, plus elixirele light design-ului & de mult ştiuta perfecţiune estetizantă a regizorului pentru care sufletul e (ni)mic, meraviglia e totul, au deghizat degrabă textul în pretext. Au exaltat, pe de o parte, frenezia autocitărilor specifice postmodernităţii lui Purcărete, iar pe de alta trimiterile, de-o suavă cruzime, la Goya şi Bosch, cu Orwell (recte Big Brother) deasupra. Sugestii crunt imbricate în viziunea lumii ca ospiciu, bolgie şi cimitir marin, a trăirii ca blestem, supliciu şi autopsiere, a naşterii-crimă, a morţii ca izbăvire. Estetism sîngeros, cu orori felliniene, voluptăţi în carnagiu şi-o dezumanizare strigătoare la cerul pustiu.
Ce mă linişteşte întotdeauna cînd plec de la marile manevre scenice lucrate înspăimîntător de perfect de trupele metafizic-militare ale lui Purcărete e faptul că-mi fecundează exclusiv mintea. Aproape niciodată sufletul. Gîndeşti fascinat mesajul-palimpsest, răsuceşti simbologia pe toate părţile, admiri sincronizările, hipnotica desfăşurare de forţe actoriceşti, dar totul cu un extaz rece, mental. Onirism cataleptic. Splendorile usucă afectele. Nu pleci vlăguit emoţional, ca la Cehov-ii lui Andrei Şerban, înfiorat de morbidul cuplu Hybris-Nemesis ce marchează implacabil fiinţa, ca la Măniuţiu, ori încruntat de umanitatea alterată, jucîndu-şi soarta cu zarurile propriei pierzanii, aşa cum mi se întîmplă mai mereu după montările lui Alexandru Dabija. De la Purcărete ieşi ca-n levitaţie din muzeul-circ al unei umanităţi în derivă, una deopotrivă infernală şi angelică, jalnică şi burlescă. Eşti vindecat prin mortificare vizuală. Calofilia, chiar cînd se aplică pe fundaluri anatomo-patologice, ca-n cazul de faţă, de Morgă ludic-grotescă, funcţionează anesteziant. Mă rog, în loc de glosele astea simandicoase, mai bine m-aş duce să recitesc Travel-urile gulliveriene.
În al doilea rînd, m-au bucurat întîlnirile.
Cu George Banu, al cărui recent album dedicat Cortinei ca „fisură a lumii“ (la Humanitas) – frumoasă pereche a eseului despre Uitare – este o baie de sugestii picturale pentru spaţiul scenic înţeles ca intermundus. Aşa cum fantasticul a fost definit de Caillois ca „breşă“ în real (ruptură, fantă, rană, crevasă, arsură), cortina figurează „vălul originar“ şi „întunericul dintîi“, în constelaţie de simboluri cu tot ce ţine de strategiile ascunderii şi dezvăluirii, ritualul prestigiului, centrul alegoric al memoriei, de la vălul lui Isis la scutul hymenal, inclusiv „rampa scenei sociale“, „cortina mentală“, legătura altar-scenă-tablou şi cîte altele. O carte plină de stimuli erudiţi pentru cei atraşi de reveriile teatral-picturale.
Cu Cristina Modreanu, pe care, nu ştiu de ce, o plasasem definitiv în SUA, deşi nu a stat acolo decît cu o bursă de un an. Acum, zice c-o găsesc în revista scena.ro. Îmi promit s-o caut. M-am bucurat apăsat bătrîneşte s-o aud pronunţînd magica formulă pentru paseiştii de teapa mea: „De ce să rămîn acolo, cînd este atîta de construit aici?!“ Corect. Fireşte că, de cînd s-a întors, Cristinei nu i se serveşte de către onor neantimea valahă decît resemnare, invidie, lehamite, sarcasm, ricanări cinice, adică diversele veninuri pentru care orice evadare geografică din circăria fatalismului nostru îţi oferă iluzia că ai găsit antidot. Mi-e teamă că nici eu nu i-am oferit o excepţie în acest sens, la cafeaua matinală de la „Împăratul Romanilor“.
Cu Mircea Morariu am făcut schimb de dedicaţii la Librăria Humanitas: abia aştept să-i cutreier Geografiile teatrale, sinteza spectacolelor pe 2011.
Dar cel mai mult m-a tulburat reîntîlnirea cu Rodica şi Mircea Braga, prieteni devotaţi de peste treizeci de ani. Mai precis: apariţia cărţoiului de peste 800 de pagini cuprinzînd intervenţiile criticilor, teoreticienilor şi istoricilor literari la Colocviile de critică ale revistei Transilvania (1977-1986). Dincolo de plăcerea cu care am călcat din nou împreună în minunatul Muzeu din Dumbravă şi de nesaţiul cu care am devorat o sumă redutabilă de clătite cu urdă, fapt e că revenirea, fie şi doar pentru cîteva ore, în ultimul deceniu de ceauşism, prin intermediul acelor memorabile dezbateri la care luau parte teoreticieni, critici şi istorici literari de-o captivantă (uneori agasantă) diversitate (Romul Munteanu, Alexandru George, Mircea Zaciu, Smaranda Vultur şi Mihai Zamfir; Adriana Babeţi, Ion Vartic, Anton Cosma, Radu şi Dolores Toma; Ion Pop, Gelu Ionescu, Marian Papahagi şi Victor Ivanovici; Dana Dumitriu, Livius Ciocârlie, Doina Uricariu, Cornel Ungureanu, Ecaterina Ţarălungă, Mircea Tomuş, Mircea Anghelescu şi mulţi alţii) mi-a deschis gustul pentru un capitol evocativ pe măsură.
Între timp, a stat şi ploaia.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.
