O perioadă aproape deloc abordată în spectacolele de teatru de pînă acum, anii 1946-1955, apare ca temă în două spectacole create toamna trecută. Cultul personalităţii (text şi regie Mihai Lukács), spectacol independent realizat la Macaz Teatru Bar Coop. în Bucureşti, şi Experimentul P (text Radu Dragomirescu, regie Alexander Hausvater), creat la Teatrul „Alexandru Davila“ din Piteşti, investighează două realităţi ale acelor vreumuri. Primul se concentrează pe lupta pentru putere de la vîrful Partidului Muncitoresc Român (numit aşa în perioada 1947-1965, ulterior devenit Partidul Comunist Român), pe intrigile, alianţele de conjunctură şi trădările fruntaşilor comunişti, sub influenţa epurărilor staliniste. Cum „lumina venea de la Răsărit“, şi politica eliminării disidenţilor şi a îndepărtării posibililor pretendenţi la putere, pe care o ducea Stalin în Uniunea Sovietică, era rapid preluată în statele-satelit. Fiecare membru al conducerii PMR îşi păzea bine poziţia, căci din elita de partid se putea ajunge direct la închisoare sau chiar mai rău (Lucreţiu Pătrăşcanu, membru în conducerea PMR, este executat în 1954).

Cultul personalităţii se concentrează pe trei personaje din epocă: Ana Pauker, mîna de fier a partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul populist, dar care nu ezita să îşi elimine adversarii, şi Nicolae Ceauşescu, care, la vremea respectivă, făcea parte din elita comunistă. Spectacolul imaginează o întîlnire post-mortem a celor trei, într-o emisiune de varietăţi politice, prezentată de Ceauşescu şi numită Cultul personalităţii, un format TV de tip dezbatere-divertisment, în care invitaţii sînt persoane publice. Scenariul este scris pe baza stenogramelor şedinţelor din Biroul Permanent al PMR, acolo unde lupta politică lua forma atacurile la persoană, presărate cu detalii picante, devenea intimă şi periculoasă prin succesiunea surprinzătoare a alianţelor şi trădărilor. Personajele sînt vii şi viabile, fără a imita mimetic persoanele reale. Elementele de caracter ale celor trei lideri politici sînt înşurubate în constructe identitare ficţionalizate, jucate magistral de actori. Lui Ceauşescu, Raj Alexandru Udrea îi dă o tentă gay, pe care personajul real nu a avut-o, dar şi fanfaronada cunoscută, şi ego-ul mai mare decît intelectul, şi umilinţa (recognoscibilă de la sinistrul proces din 1989). Este Ceauşescu de dinainte de a fi preşedinte, ameţit deja de accesul la putere, dar încă obedient faţă de liderii momentului. Dej al lui Andrei Şerban este gregar, chiar grobian, descoperind binefacerile populismului şi exploatîn-du le într-un incipient cult al personalităţii, pe care Ceauşescu îl va duce, mai tîrziu, la cote paroxistice. Dej are un înşelător aer bonom care îi maschează agresivitatea, dar cea cu adevărat periculoasă este Ana Pauker, căreia Oana Rusu îi dă inteligenţă, forţă, stil, o siguranţă de sine dezarmantă şi o inflexibilitate fără scrupule. Pauker apare în spectacol ca o feministă, avînd un parcurs mereu chestionat de bărbaţii din partid: a trebuit să se lupte cu misoginismul şi antisemitismul latente ale comuniştilor, existente dincolo de lozincile egalitariste fluturate în public. Chestionate din perspectiva luptei pentru putere din interiorul partidului, personajele sînt demitizate şi puse să relaţioneze cu propria legendă. Construite pe elemente autentice, textul şi personajele generează un documentar ficţionalizat în care conţinutul, real în esenţă, este reimaginat într-o ramă fictivă. Aceeaşi paradigmă este valabilă şi pentru muzică, căci hit-urile epocii sînt reorchestrate live. Realitatea istorică este patinată prin tuşe contemporane.

Experimentul P prezintă o altă latură a anilor ’50: închisorile politice. În paralel cu lupta internă pentru putere, PMR ducea şi o luptă de convingere cu forţa a populaţiei despre binefacerile noului regim şi de eliminare a „elementelor duşmănoase“. Noţiunea de „duşman al poporului“ avea un caracter generos şi în închisori intrau de-a valma intelectuali, oameni de afaceri, chiaburi (ţărani care aveau pămînt şi mijloace de lucru), legionari, opozanţi etc. Unii au supravieţuit detenţiei, alţii nu. Apare (tot de inspiraţie sovietică) fenomenul Piteşti, o formă de tortură practicată la penitenciarul din Piteşti între 1949 şi 1951, unde deţinuţii politici erau supuşi unui regim extrem de dur. Unii dintre ei, fie pentru a se salva, fie din cauză că au fost şantajaţi, au fost forţaţi să devină torţio-narii colegilor de celulă. După 1951, au fost transferaţi în alte închisori (Gherla, Tîrgu Ocna, Canal), pentru a aplica aceeaşi metodă. Nu s-au salvat, ba chiar unii dintre ei au fost executaţi pentru această „activitate“ (perversitatea epurărilor: regimul crea instrumente umane de tortură, pe care apoi le elimina). Spectacolul este o ficţiune a detenţiei din perspectiva unui personaj-simbol (interpretat expresiv de Gogu Preda), care trece prin etapele violente ale reeducării, însoţit de un cor cu funcţii multiple (narator, bocitor, acuzator). Însă ce funcţiona în Cultul personalităţii, aici nu mai funcţionează. În primul rînd, dramaturgia este problematică. Motivul arestării este expediat în derizoriu: tinerii dansează rock and roll, (probabil) o metaforă a interesului pentru valorile occidentale (sancţionabilă în epocă), dar una simplistă, care eludează esenţa epocii (există o varietate complexă de motive/pretexte pentru care oamenii au făcut închisoare politică). Apoi corul şi muzica (compoziţie originală de Gabriel Basarabescu, de tip șlagăr, aminteşte de brigăzile artistice) teatralizează superficial şi artificial spectacolul, anulîndu-i dramatismul. Faptul că ambele spectacole sînt semimuzicale este provocator ca teatralitate (teme grave, format aparent frivol), dar reuşita ţine de modul în care relaţionează formatul muzical cu subiectul (dacă îl potenţează, ca în Cultul personalităţii, sau îl îngroapă, ca în Experimentul P). La fel funcţionează prezenţa documentării în spectacol şi felul cum este chestionată epoca (informaţii şi perpective valide asupra acelei perioade versus ficţiune trăiristă). Anii ’50 au fost convulsivi, cu schimbări politice drastice, marcaţi de teroare şi gargară ideologică. O privire lucidă asupra lor, care să surprindă nuanţele şi să ofere informaţii, ar fi utilă. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Andreea Leu (sus), Teatrul Al. Davila, Pitești (jos)