Pe 21 mai se deschide la Bucureşti unul dintre cele mai importante evenimente de artă contemporană ale acestui an, atît pentru România, cît şi pentru lumea internaţională a artei: Bienala Bucureştiului, ediţia a patra, organizată de către Pavilion Unicredit, centrul pentru artă şi cultură contemporană din Bucureşti. Deschisă mai bine de două luni, pînă pe 25 iulie, această expoziţie de artă de proporţii va cuprinde lucrările unui număr de 37 de artişti internaţionali, între care se numără şi românii: Ion Grigorescu, grupul LaBomba, Ştefan Constantinescu, Mona Vătămanu şi Florin Tudor, Elena Ciobanu. Bienala Internaţională de Artă Contemporană Bucureşti va avea loc în cinci spaţii diferite şi este curatoriată de către teoreticianul german Felix Vogel, care, la doar 23 de ani, devine cel mai tînăr curator al unei bienale de artă din istoria internaţională a acestui fenomen. 

Care este relaţia ta cu Bucureştiul. Cum îl găseşti? Ai venit aici de atîtea ori, începînd cu 2006. Cum e să lucrezi aici şi să locuieşti propriu-zis?

Ceea ce mi se pare fascinant la Bucureşti este faptul că scena de artă nu este încă foarte dezvoltată. În Berlin – oraşul meu – e aproape plictisitor: ai prea multe spaţii de artă, prea multe galerii, prea multe muzee de artă contemporană. E minunat că sînt atîtea fonduri pentru ele şi că se investeşte în artă, dar în acelaşi timp am foarte des sentimentul că toate aceste instituţii nu au un program şi un concept clar în spate. În Bucureşti, în schimb, toţi oamenii care sînt implicaţi în zona artei contemporane şi în cultură, în general, fac totul cu dedicare şi angajament. Pentru ei, deschiderea unui centru de artă are o componentă politică importantă. Nu există încă un sistem comercial puternic în lumea artei din România, sînt puţine galerii şi foarte puţini artişti care pot trăi din vînzarea lucrărilor lor, iar spaţiile care există acum în Bucureşti au idei foarte specifice despre cum ar trebui să arate o instituţie de artă, şi nu încearcă să copieze vreun model din ceea ce am putea numi Vest sau metropole ale artei, precum Berlin, Londra sau Paris. Dar chiar încearcă să se definească în contextul bucureştean şi cel românesc. Aşa e şi cazul spaţiului Pavilion Unicredit, nu fac doar expoziţii, dar au o arhivă consistentă, un program de cursuri şi proiecţii, încearcă să fie conectaţi şi cu alte cîmpuri, nu doar cu arta contemporană.

Care este poziţia Bienalei Bucureştiului pe harta extinsă a bienalelor?

Aud întrebarea asta mereu: care este diferenţa între o bienală la Bucureşti şi una oriunde în alt loc. Cred că termenul de „bienală“ produce mai mult confuzie decît să ajute la înţelegerea unei anumite forme de expoziţie. Prăpastia între bienala de la Veneţia sau cea de la Lyon şi BB este uriaşă. Modul în care poţi defini ceea ce se întîmplă aici comparativ cu ceea ce se petrece în Lyon e foarte diferit. Nu sînt foarte încîntat de termenul de „bienală“ pentru că oamenii se aşteaptă la un anumit format, la o expoziţie de proporţii mari, la un blockbuster.

Cînd am început să mă gîndesc la conceperea acestei ediţii, nu a fost important pentru mine să o conectez la alte bienale sau să mă distanţez de alte modele. Ceea ce am vrut să fac este o expoziţie pentru Bucureşti, în acest context specific. Şi acesta cred că este scopul general al Bienalei Bucureştiului: încearcă o dată la doi ani să se autodefinească şi să păstreze tradiţia de eveniment implicat local, care să n-o transforme doar într-o manifestare destinată strict lumii artistice internaţionale. Mi s-a părut esenţial să vin des aici, să cunosc bine diferiţii actanţi ai scenei locale, sociale şi politice. Acesta e şi motivul pentru care am invitat în această ediţie grupul român de artişti LaBomba, ei fac de mulţi ani proiecte extraordinare, în care chiar reuşesc să conecteze practicile lor artistice cu un anumit tip de comunitate din Bucureşti, cea din zona Uranus-Rahova. E altceva faţă de invitarea unui artist de undeva din Europa, care vine aici pentru o săptămînă, face un proiect într-o comunitate şi apoi pleacă. Am avut mereu acest sentiment că toate aceste tipuri de proiect de artă relaţională sînt false, nu funcţionează cu adevărat pe termen lung.

Totuşi, pe lista de artişti nu se regăsesc multe nume provenind din România. Dar vorbim de o bienală, cum spuneai şi tu, care îşi propune să fie foarte implicată la nivel local.


Un lucru general despre bienale este acela că lucrează cu procente, cu statistici, artişti în proporţii egale din toate ţările, totul arată ca un fel de United Nations în final. Pentru mine această formă de reprezentare nu a fost o prioritate. Nu a avut niciodată nici o relevanţă cîţi artişti români includ în expoziţie. Puteam să invit din 37 de artişti 30 din România, doar pentru motivul că mă aflu aici, dar expoziţia nu ar fi funcţionat aşa cum o face acum. În procesul de selecţie a artiştilor nu m-a interesat ideea de reprezentare, ci totul a venit cumva de la sine. Sînt curios să văd cum va ieşi totul şi abia aştept să văd expoziţia finală şi dacă funcţionează aşa cum mi-am imaginat.

Handlung – producţia de posibilităţi este conceptul la care ai apelat pentru BB4. Handlung, un cuvînt german, cu multe sensuri: acţiune, activitate, dar şi poveste, naraţiune. De ce un asemenea concept care oferă o mare deschidere?

Sub umbrela termenului german Handlung poţi conecta practici artistice foarte diferite: de la angajare socială, practici comunitare, precum cele ale grupului LaBomba, pînă la lucrări mult mai legate de storytelling şi nararea istoriei – cum e cazul proiectului artistului suedez Magnus Bärtås. La prima vedere, sînt lucrări extrem de diferite, LaBomba, un proiect de lungă durată în Bucureşti, într-o zonă delimitată, cel de-al doilea – un film cu o istorie specifică. Dar ce mă interesează este că amîndouă trăiesc acest moment de interferare cu o naraţiune socială. În acelaşi timp, LaBomba are un potenţial narativ foarte ridicat. Nu e doar acţiune directă, dar şi păstrare a naraţiunii şi a istoriei orale vii în acel cartier. Vreau să aduc în discuţie tipuri de producţii artistice diferite. Mă interesează ideea de participare în artă şi cum poate fi ea din nou activată într-un mod productiv, nu cum s-a întîmplat în ultimii ani.

Care sînt spaţiile în care va avea loc Bienala? Fiecare ediţie a Bienalei Bucureştiului a încercat să schiţeze un traseu în Capitală. De data asta s-a creat o axă nord-sud.

Punctul cel mai nordic în care intervenim este Muzeul de Geologie. Şi în ediţiile precedente, organizatorii au apelat la acest spaţiu şi am colaborat foarte bine. E o clădire foarte interesantă. E un muzeu extrem de deschis, în 2008 a fost acolo intervenţia Liei Perjovschi. Şi de data aceasta vor fi intervenţii în muzeu, lucrări puse în relaţie cu obiecte din colecţie. De exemplu, fotocolajul artistei americane Kaucyila Brooke, o reacţie la galeria de portrete ale directorilor Muzeului de Geologie. Apoi este Pavilion Unicredit, din Piaţa Victoriei, Paradis Garaj, un artist-run space înfiinţat de Claudiu Cobilanschi, ce va fi transformat într-o mică sală de cinema. Apoi e Centrul de Introspecţie Vizuală, unul dintre cele mai importante spaţii de artă din Bucureşti, alături de Pavilion. Mai este şi Institutul pentru Cercetări Politice. Ni s-a părut o provocare să îl folosim pentru arta contemporană. Dar şi zona Uranus-Rahova.

Vă gîndiţi la programe de mediere adresate publicului bucureştean?

Un prim pas este chiar utilizarea unor spaţii foarte diferite din Bucureşti, destinate unor categorii diferite de public şi unor comunităţi diferite. Apoi, lucrăm la un program foarte dens de educaţie, creat în mod special pentru licee, spre care ne-am concentrat. E un proces activ, nu e doar o ofertă de programe pe website, ci am mers în licee şi am vorbit despre bienală profesorilor. Am lucrat mult şi la catalog. Va fi unul de peste cinci sute de pagini, axat în principal pe texte teoretice, dar am publicat şi o carte-ghid, mult mai accesibilă şi mai mică, în care se vorbeşte despre fiecare lucrare de artă din bienală. Mi se par extrem de arogante expoziţiile care sînt create doar pentru un anumit nivel de înţelegere, destinate acelei comunităţi de profesionişti ai artei, care cunosc artiştii şi mecanismele artei contemporane. În Germania, oamenii mă vor judeca şi îmi vor spune că sînt prea didactic, dar cred că este foarte important să inviţi publicul şi să nu îi dai impresia că nu e binevenit.

interviu realizat de Daria GHIU.