Expoziția „Scrap Metal Kaboom Orchestra” a artistului Nicolae Comănescu (n. 1968) poate fi vizitată pînă pe data de 20 octombrie la Galeria H’Art din spațiul Malmaison (Calea Plevnei 137 C).

Toate acțiunile de conservare se cristalizează în jurul unei frici ontologice de dispariție, în jurul unei spaime care apare postpartum, moment al aprioricului dematerializat, în care artefactul muzeal devine un obiect tranzițional (Donald Winnicott) – un mijloc de consolare, un substitut palpabil, dar fragmentar al trecutului supus unui proces perpetuu de dezagregare. Artefactul insuflă prezentului falsitatea permanenței. La baza acestui fenomen stă simulacrul fixității, fantasma structuralistă a unei istorii imuabile, punctiforme ce augmentează logica arhivistică a muzeelor. Acumulăm și restaurăm obiecte – păstrăm.

Însă, prin aceste acțiuni colectiv-cumulative, oare estompăm refuzul urmelor de a se perpetua? Pe măsura apariției fisurilor, a manifestării proceselor de oxidare ce perturbă „puritatea” artefactelor, este oare combaterea modificărilor fizice și chimice imperativă? Dacă artefactul catalizează transmisia „febrei arhivei” (Jacques Derrida), poate conservarea acestuia împiedica apariția elementelor mnemonice alternative prin sistarea evoluției sale?

În cazul corpului de lucrări ale lui Nicolae Comănescu este subliniată nu perpetuarea artefactelor, ci mai degrabă relevarea (alter)factelor, a transformărilor viitoare ale ruinelor, dărîmăturilor, molozului și materiei reziduale abjecte. Nicolae Comănescu adoptă muabilitatea reziduurilor ca soluție plastică pentru conservarea imaterialului repugnant, a istoriei corupției și iconoclasmului din București. Puritatea axiomatică a artefactului (artefacte precum cele din lemn sau metal care trebuie conservate sau restaurate sînt adesea plasate în carantină în prealabil pentru a evita răspîndirea impurităților), narativizarea acestuia și imperativul conservării sau restaurării pentru a-i sedimenta exemplaritatea sînt aspecte abandonate în favoarea decrepitudinii, în favoarea recuperării restului.

Grohotiș, zgură, pictură

Comănescu caută matter out of place” / impurități (Mary Douglas) – el acumulează murdăria, cenușa de la grătarele din Berceni, pulberea, praful de la Moara lui Assan etc. pe care le integrează în pictura sa. Acestea sînt execrații, elemente ce perturbă identitatea, sistemul și ordinea pentru a genera (alter)factualul: informația alternativă artefactuală ce eludează încadrarea într-o mitologie muzeologică sterilă. Aidoma sculpturilor din gunoi ale lui Vivan Sundaram (ce reconstituie peisajul urban din New Delhi) sau membranelor din latex ale lui Jorge Oteiro-Pailos (rezultate în urma curățirii monumentelor istorice de urmele de poluare și de praf), picturile lui Nicolae Comănescu sînt depozitarele discursurilor istorice ce deranjează prin veridicitatea lor contondentă. E vorba de o confruntare directă, nemediată cu materialitatea repugnantă a vieții – cu „artefactele convenționale”, deșeurile, gunoaiele pe care le producem zilnic, condamnate la incinerare întrucît ritualul prezervării nu privește toate produsele secundare ale existenței umane.

Seria „Scrap Metal Kaboom Orchestra” este rezultatul unui proiect de restaurare desfășurat în orașul industrial, metalurgic Reșița. Suprapunîndu-se proiectului de conservare fizică a Casei Pittner, o școală în ruină, datînd din secolul al XIX-lea, aflată lîngă fostul Combinat Sidelurgic, Nicolae Comănescu atacă artefactualul prin utilizarea materiei reziduale din clădire ca mediumul principal în lucrările sale (pămînt, moloz și argilă din cărămizile nearse sfărîmate). Pe lîngă grohotișul din clădire, Nicolae Comănescu folosește și zgura, un produs excedent al combinatului, un deșeu endemic orașelor industriale, utilizarea căreia semnalează o concepere (alter)factuală a fiecărei lucrări, a fiecărei reprezentări plastice a orașului (a funicularului, podurilor, halelor industriale și furnalelor).

Calitatea fotografică a compozițiilor indică o funcție documentară subiacentă, una ce nu pretinde indexicalitatea, ci își propune doar să genereze o notație a vremii, o imagine a ceea ce rămîne sau a ceea ce se împotrivește statorniciei. Contrastînd grandioasa fotografie industrială socialistă a lui Ioan Mato (fotograful oficial al uzinei siderurgice reșițene), fotografiile proprii ale artistului pe care se bazează compozițiile indică efemeritatea ca paradigmă operațională. (Alter)factele picturale ale lui Comănescu rezistă atracției permanenței apriorice. Ele sînt deșeuri... scrap metal (fier vechi), oscilînd între funcțiile anterioare și reutilizări viitoare, între starea de reziduu și cea a conversiei în objet d’art aflat în așteptarea unui KABOOM! final.

Expusă actual în spațiul de la Malmaison, seria a fost prezentată anterior în ruinele Casei Pittner aflată pe cale de restaurare (cunoscut și sub denumirea de Școala Pittner, imobilul este situat în cartierul muncitoresc al Reșiței). Amplasate în două contexte diferite, picturile lui Nicolae Comănescu subliniază natura arbitrară a ceea ce alegem să prezervăm și a raționamentului din spatele acestei acțiuni: un fost penitenciar sau o fostă școală, un trecut incomod versus o stare actuală de deteriorare pronunțată, praf și zgură sau un rhyton de aur – astfel de reiterări ajută la desfacerea mitului artefactului absolut, determinîndu-ne să căutăm o alternativă.

Smaranda Ciubotaru este curatoare.