Se zice că pe măsură ce creștem, ne înțelepțim. Dacă ăsta este traseul firesc, atunci trebuie să mărturisesc rușinată că eu m-am abătut de la el, și nu doar o dată. Am fost un copil cuminte, de o seriozitate aproape gravă. Ca adolescentă, am suferit de o timiditate care m-a făcut rezervată, iar aura mea de ființă inabordabilă nu a făcut decît să-mi accentueze seriozitatea. Eram, cum ar veni, o adolescentă care gîndea și simțea în mod matur și care avea niște idei foarte clare – categorice, chiar – despre ce îi place și ce nu îi place, despre ce vrea și ce nu, despre ce e corect și greșit. Adolescența a fost pentru mine, în mod paradoxal poate, un teren stabil, foarte bine delimitat. Îl citeam de zor pe Proust, eram melancolică și visătoare, mă preocupau chestiunile profunde, ca memoria sau timpul, dar echilibrul meu era suficient încît să nu mă lase să cad în crize existențiale. Drame existențiale nu trăiam decît prin intermediul literaturii (mai ales cînd am căzut și eu, ca atîția alții, victimă a obsesiei pentru scriitorii ruși), iar asta era suficient pentru mine.

Ieșirea din adolescență a coincis cu o destabilizare a terenului pe care mă aflam. Dintr-o dată, n-am mai știut nimic. Am pătruns într-un tărîm al nisipurilor mișcătoare. Îmi aminteam tot mai des de o frază dintr-o carte citită în adolescență, dar pe care abia atunci începeam să o înțeleg cu adevărat: ,,Drama de care sufeream cel mai tare era de a fi părăsit paradisul copilăriei, fără să-mi fi găsit locul printre cei mari.” (Simone de Beauvoir, Memoriile unei fete cuminți). Tulburarea pe care o trăiam nu ținea neapărat de nivelul pragmatic al vieții (trebuie să am o profesie, să plătesc facturi, să mă așez la casa mea), ci mai degrabă de modul în care se modificau înaintea ochilor mei noțiuni despre lume pe care le considerasem mereu clare. Echilibrul meu s-a rupt în momentul în care am înțeles că trebuie să fac eforturi constante de adaptare la lume, la oameni, și chiar la propriile mele sentimente, tot mai contradictorii. Tot ceea ce știam despre mine a devenit o imagine mișcată, ca cele pe care le surprinzi de la fereastra unui tren, cînd nu mai poți delimita clar unde se termină cîmpul și unde începe cerul.

După ani la rînd în care mă mîndrisem cu faptul că știu foarte bine ce vreau, m-am trezit că sufăr de o lipsă de cunoaștere cumplită. Pe măsură ce liniile dintre deciziile corecte și greșite deveneau tot mai vagi, senzația dezorientării devenea și ea din ce în ce mai frustrantă. Cîteva alegeri proaste au fost suficiente ca să mă convingă: în loc să mă înțelepțesc, mă prostisem. Devenisem mai impulsivă, mai nehotărîtă, mai puțin rațională, mai ,,adolescentă” decît fusesem în adolescență. Dezorientarea mea nu era însă una goală, cauzată de lipsa punctelor de reper – nu absența lor era problema, ci tocmai prezența lor într-un număr copleșitor; conștientizarea faptului că lucrurile pot fi într-un anumit fel dintr-o perspectivă, dar cu totul altfel din altă perspectivă; înnebunitoarea relativitate a lumii și, în centrul său, eu, orbită de miile de semnale luminoase.

Anul ăsta fac 25. Dacă a fi înțelept înseamnă a ști și a avea viața organizată, frumos, în compartimente bine delimitate, nu preconizez în viitorul meu mari elanuri de înțelepciune. Parcă mă și văd ajunsă la 50 de ani, fără să fi înțeles mare lucru, mergînd cu toate șir. Dar dacă lucrurile sînt relative, iar înțelepciunea stă în îmbrățișarea confuziilor, atunci pot sta liniștită: am, deja, cîțiva ani buni de cînd sînt o înțeleaptă.   

Foto: flickr