„Și de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă la crinii cîmpului cum cresc: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuși vă spun că nici chiar Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.”

Dacă stau să mă gîndesc bine, nu sînt departe. Sînt pe un cîmp, una cu cîmpul. Cu florile. E limpede cum am ajuns aici.

Întîi i-am dat drumul casei noastre să se ducă în lumea largă. Am eliberat-o din lesa prețioasă în care o legasem cu mare cinste. M-am uitat de jur, împrejur, la mobilele frumoase, luminoase și în sfîrșit pe gustul meu, la opera de artă rafinată de-a lungul a 23 de ani, la parchetul alburiu lucios, plin de urmele pașilor noștri, la pereții calzi, impregnați cu rîsul copilului nostru, la aerul dulce care păstrase toate hologramele creșterii noastre împreună, m-am uitat bine și am ieșit pe ușă. Am plecat. A durut un pic. Dar apoi a suflat alinător vîntul drumului și a trecut.

În următoarea perioadă, cea a pandemiei, am sortat. Am recitit o grămadă de cărți și le-am donat. Unele erau înfiorător de siropoase, dintr-o altă epocă a mea, altele erau horror, aveam toată colecția Stephen King, nu  mai puteam să o citesc. Aparținea și ea perioadei în care simțeam nevoia să îmi colorez liniștea vieții de zi cu zi cu povești de groază. Nevoie pe care nu o mai simt acum, căci viața a devenit destul de surprinzătoare ea însăși. Mă aștept să apară entități potențial mortale la fiecare colț. Trebuie să fiu vigilentă, nu mai pot să mă înspăimînt cu nimic în plus. 5 cutii, 100 kile de cărți, asta e tot ce a rămas dintr-o biblioteca măricică. Le voi înșira de-a lungul pereților, acolo, în Londra cea măreață, le voi stivui de jur-împrejurul meu și mă voi simți absolut protejată. Vor fi zidurile mele magice, tipărite cu inimi de prieteni, cu toate mîinile de ajutor de care voi avea nevoie. Vor fi meterezele mele, în spatele cărora voi respira adînc, la adăpost de gloanțe.

Zile întregi am recitit scrisorile mele de dragoste, ce frumoasă poveste între mine și omu’ meu, siropoasă de-a dreptul, atît de romantic dulce, frumoase momente, mi-am zis. Apoi am rupt și aruncat la grămadă, le-am păstrat doar pe cele mai frumoase, imaginîndu-mi cum voi sta în fotoliul meu cadrilat, pe la vreo șaptezeci de ani, cu o pătură călduroasă aruncată peste frigul vreunei ierni și le voi mai reciti o dată. Le voi pipai cu mîini îmbătrînite și le voi simți încă o dată dulceața. Am găsit o scrisoare de la tatăl meu, nici nu știam că o am, scrisori de la mama mea. De la prietene de-o viață. Ce frumuseți, ce comori. Am păstrat cîte una. Una e de ajuns. Vor fi rădăcinile mele, legătura cu propria mea istorie. Le voi pune într-o cutiuță într-un colț și mă voi ancora strîns de ele daca întunericul va deveni prea gros.

Am luat buburuzele risipite prin toată casa. Motorașul meu de zbor, GPS-ul meu spre feng shui-ul universului. Căci acolo vreau să ajung.

Pietricelele s-au strecurat cumva și ele în bagaj. Colorate în toate nuanțele pămîntului și ale cerului, culese de pe plajele aurii ale verilor noastre comune. Le voi presăra peste tot prin casa cea nouă, firimituri de pîine care să mă ducă din nou acolo, la marea pe care o iubesc cu atîta bucurie, iubire care nu îmi aduce nici un pic de disperare. Firimituri care să mă ghideze prin pădurea întunecată și să mă aducă mereu înapoi acasă.

Două perne, două plapume au rămas ca fiind indispensabile nopților londoneze și oricăror nopți dintr-aiurea, omul trebuie să aibă mereu un locșor cald și pufos, mi-am zis, un culcuș în care să se ghemuiască în poziție fetală și să simtă îmbrățișarea de mult pierdută a mamei. Chestie vitală. Le-am luat.

Trei saci de haine. Nu am avut niciodată prea multe, am socotit mereu că hainele trebuie purtate pînă la epuizarea lor personala, am cumpărat o bluză cînd alta s-a rupt, strictul necesar, hainele nu îmi provoacă nici o grijă, nu-mi pasă de ele nici cît negru sub unghie, acolo, cîteva, exact ce trebuie.

Laptopurile, foarte prețioase. Vin cu noi. Laptopul meu e încărcat cu toate pozele familiei, e plin ochi de cuvintele mele, toate dosarele și fișele mele la engleză, lucrate în 30 de ani, au fost transferate  în fișiere, am muncit o grămadă acum, în marea izolare, să le scriu, fotografiez, organizez. Am de gînd să fiu profesor în continuare, vor fi liana mea curgătoare care mă vă agăța de pomul profesoratului, de mine însămi cea specializată în ceva pe această planetă. Mă voi legăna pe liana mea subțirică deasupra junglei urbane și mă voi simți în zbor printre copaci cunoscuți.

Farfurii, cinci oale și două tigăi. Le-aș fi aruncat și pe astea fără pic de regret și mi-aș fi luat altele, ah, ce frumuseți sînt în Londra, îți vine să plîngi lîngă ele, dar nu sînt sigură că nu aș plînge totuși din alte motive, dacă le-aș cumpăra. Acolo trebuie bani serioși, toate sînt scumpe de te ard. Mai bine mîncăm la sigur din farfuriile noastre românești și așa ne vom simți legați și de glia cea străbună. Cred, nu știu sigur dacă sufletul meu vă simți legătura, majoritatea sînt farfurii albe. Hm. Hei, dar avem farfuriile dăruite de bunica copilului acum, la plecare, trei farfurii cu imagini pastelate, gen Nicolae Grigorescu, da, da, ele vor fi legătura cu pămîntul strămoșesc.

Niște căni, culese de prin călătoriile noastre, uite, asta e din Parga, aialaltă din Lisabona, fiecare are un pic din locul acela de departe, din culorile lui, din fiecare curg valuri, valuri bucuria și lumina în care se scălda sufletul meu în timp ce țopăia pe drumuri neștiute, însetat și înfometat de frumusețea lumii. Normal că, în același spirit, mi-am cules toți magneții de pe frigider și i-am împachetat cu grija în bubble paper. Nu mai am frigider, dar am magneții. Sînt semnele mele personale că am trecut pe acele cărări, sînt amintirile călătoriilor noastre, ale fericirilor mele. Sînt micile mele speranțe că undeva, cîndva, voi mai ajunge acolo unde am simțit că îmi explodează epiderma și irișii de atîta solaritate și albastru.

Filtrul de cafea și prăjitorul de pîine?! Da, trebuie. Deja mă imaginez pe minunăția aceea de balcon de care a făcut rost pruncu’ pentru părințeii lui iubiți, privind în zare, peste verde și case londoneze, cu o cafea aburind amar și negru în mînă, hygge totul în sufletul meu pînă la leșin, fericirea trecînd peste mine ca un tren racheta în zig-zag.

Ce am mai luat cu mine? Nu mi-am luat cardurile. Le-am tăiat pe toate și am închis conturile. Pentru prima dată în ultimii zeci de ani nu mai am nici o datorie la bănci. Așa că acum sînt fiica ploii și a vîntului, sînt crin al cîmpului, sînt barză avîntată în zbor, mai pe scurt, sînt liberă.

Da, cred că acesta e cel mai important lucru pe care l-am luat cu mine. Libertatea mea. Sînt absolut liberă. Să fac ce vreau, să mă duc unde doresc, să alerg sau să stau, să visez sau să mă arunc în vîltoare, sînt liberă, liberă pînă la cer și înapoi. Nici un fir nu mă mai leagă de nici o piatră atîrnată de gît. Și libertatea e atît de explozivă în inima mea încît mă simt ca un tititrez colorat învîrtindu-se în zbor deasupra unui ocean împletit din turcoaz și lumină. Pot să o iau la stînga sau la dreapta, în sus, în jos, pot să fiu orice.

Da, cred că libertatea e definiția mea acum. Lipită oareșicum de un strop de nebunie, de lipsa plaselor de siguranță, dar și de îndrăzneala nemăsurată de a mă simți tot tînără, atît de tînără.

Sînt gata să le dau pe toate pentru iubire și zbor. De fapt, le-am și dat. Ce să faci cu plasele de siguranță?! Liberul arbitru e un dar minunat.

Ce are să fie cu noi? Nu știu. Mă bizui doar pe mîinile noastre împletite, nu am nimic altceva.

Sîntem simpli drumeți, mergînd pe acest drum care nu se va sfîrși niciodată și nici nu trebuie să se sfîrșească. Sîntem crini ai cîmpului.

Lumina mă atinge cu palmele ei frumoase și știu cum va fi.

Cum ne-o fi ursita. Mi-e sufletul plin de bucurie.

Foto: flickr.com