L-am întrebat pe tata: „La cîți ani ești bătrîn?” Mi-a răspuns: ,,Întreabă-i pe ăia bătrîni, ce, eu sînt bătrîn?!”

El are 87 ani și spune că după 120 vine bătrînețea, și o spune rîzînd.

Mi-am petrecut copilăria citind. Ocupația mea de bază. Nu tu televizor, celulare, tablete. Nu existau. Doar cărțile. Îmi plăcea la nebunie literatura science fiction. Una din cărțile mele preferate era Aici sînt tigri de Ray Bradbury, în special o povestioară pe care am citit-o de multe ori. De nenumărate ori. Gerul și focul. Era vorba despre o planetă ciudată unde oamenii trăiau doar opt zile. Se nășteau în viteză, copilăria era prima zi, în a doua erau deja adolescenți, în a treia aveau copii, se bucurau vreo două zile de maturitate, familie și frumusețile zilei planetare, în a șaptea se îndreptau spre bătrînețe, opt și gata. Nu știu de ce m-a marcat atît de tare. Poate pentru că am simțit mereu că sîntem în exact același scenariu. Doar opt zile între ger și foc. Gerul care te îngheață pînă la os și focul care te arde pînă la scrum. Doar opt zile. Și tigri peste tot.

Pe la 10 ani știu că mă zbenguiam prin copilărie, adică prin cărți, dar, mă rog, era copilărie, și gîndeam, episodic, flash zîmbitor: „Asta e prima zi.” Doar prima. Pe la 20, flash solar, „A doua zi!” Ohooo, cîte mai sînt! Undeva, prin mijlocul vîrstei de mijloc, flash dulce-amărui, „A patra zi!”. Apoi mi s-a părut, am simțit că numărătoarea inversă nu-mi priește și am lăsat-o baltă la nivel conștient. Dar ea a continuat să se autonumere în subconștient. Nu vreau să arunc acum o privire pe tabelul interior cu cele opt zile tăiate rînd pe rînd, nu vreau să mă uit la numărul exact la care am ajuns. Simt că tigrul e gata să sară, să muște. Dar încă reușesc să-l țin departe de inima mea. Încă nu am acceptat mersul spre bătrînețe ca mod de a mă autodefini. Poate nu o să-l accept niciodată.

Și, la urma urmelor, ce e bătrînețea? Din punctul de vedere al fluturelui? Din punctul de vedere al unei țestoase? Am văzut documentare cu japonezi și italieni ajunși la 100 și depășind cu lejeritate limita, iar bătrînețea  nu li se potrivea deloc. Nu era definiția lor. E greu să găsești definiția. Mai ales că perspectiva cu pricina se schimbă mereu, chiar și în propria ta viață. Știți senzația aia cînd limitele alunecă mereu spre înainte? Și sînt volatile și inconsistente. Niște limite pe care nu te poți baza. Știți cum ne simțim cînd avem 18 ani și vîrsta de 50 pare ceva îndepărtat și atît de bătrînesc. Apoi dintr-odată avem 50 și aproape neschimbate-s toate, aceeași tinerețe a gîndului, aceeași pripeală a temperamentului, aceeași fierbințeală a emoțiilor. Și, brusc, 70 pare poarta spre bătrînețe. Pînă vine un domn scorojit tot, slab, pielea și osul, dar zîmbind fluid și vesel, cu energia revărsîndu-se prin ochii neastîmpărați, declarînd că are 97 de ani și că învață limbi străine, ține conferințe medicale și e bine mersi în viața lui. Sau apare Mary Berry, cu degetele încîrligate de artroză și transformate în arbori vechi de cînd lumea și surîde sprințar ca o fetiță, în timp ce mînuiește cu dexteritate toate instrumentele necesare în bucătărie, făcînd rețetele ei minunate, o dexteritate ce bate multe mîini tinere. Și cît de frumos îi strălucesc ochii, peruzele de-nu-mă uita, în mijlocul tonelor de riduri, cît de grațioasă e în tot ceea ce face. Acolo, în albastrul acela vioi și proaspăt e apa vie a tinereții ei. De-a dreptul nemuritoare. Cum nu se lasă biruită și vitalitatea ei debordantă te face să zîmbești și să speri. O, da, să speri la infinit.

Deci cînd ești bătrîn? Nu cred că are legătură cu vîrsta. Am văzut copii bătrîni. Ochii le sînt acoperiți ca de o ceață, pîcla bătrîneții, nu zîmbesc, nu rîd, sînt plictisiți de moarte, nu au energie nici să ridice capul și să te privească în ochi, nu-i interesează nimic, nu-i poți urni în nici o direcție, de parcă oasele lor bătrîne i-ar trage greu în jos, greu de tot, răspîndesc o lipsă de chef pe care eu o asociez invariabil cu bătrînețea. Și am văzut bătrîni stafidiți, cu pielea întinsă pergament, scrisă de sus pînă jos cu hieroglife, prăfuită de mersul prin ani, bătrîni strălucind luminoși, plini de entuziasm și gata de noi provocări. 

Poate că ești bătrîn atunci cînd lumina nu-ți mai spune nimic, soarele e degeaba și cerul albastru un accesoriu inutil. Dacă toată explozia naturii, nebunia culorilor ei, atît de revigorantă, de încărcată de sens te enervează și te tulbură. Te sîcîie. Cum te sîcîie și orice urmă de iubire dimprejur, iubirea e doar plictiseală infinită, stai holbat în televizor cu săptămînile și nu mai știi ce e cu cei dragi, nu mai știi nimic despre viața lor, că oricum le-ai trăit pe toate. Nu mai vrei să afli nimic nou, ce folos?! Tot acolo ajung toți.

Cred că ești bătrîn atunci cînd ai renunțat. Indiferent ce vîrstă ai. Ai abandonat lupta. Nu mai vrei să ridici privirea. Nu mai vrei să crești în nici un fel. Bunătatea și frumusețea lumii nu mai cîntă pentru tine, nu mai rezonezi cu nimic, sufletul nu-ți mai tresare ca o strună de vioară cînd răsună muzica cosmosului, filonul acela aproape mistic care îți realimenta rezervorul curiozității a secat. Ești doar o cochilie golită, pustie. Ești cu sufletul cenușă, gata să te transformi în cenușă. Esti pregătit de Marea Trecere. Dar nu din preaplin și luminare, ci fiindcă ești sătul de atîta nimic.

Ești bătrîn atunci cînd lucrurile sînt toate în spatele tău și nici un drum înainte. Și atunci spatele ți se încovoaie rău de tot sub povara a ceea ce a fost și ochii ți se pleacă spre pămînt, căci nu mai văd nimic în față. Devii orb și surd, criogenat și îmbălsămat. Cauți doar locul în care te vei cuibări, acolo jos.

Pînă atunci, pînă auzi și vezi cum cîntă dalbele, albastrele viori, nu are importanță. Nu are importanță că ridurile încep să joace învîrtita pe pielea ta. Că genunchii îți scîrțîie și gem la orice încercare de a-i îndoi. Că semeni tot mai mult cu pămîntul ars de soare și bătut de furtuni. Cum să nu-ți zdrăngăne toate balamalele cînd ai trecut prin uragane și pămîntul s-a cutremurat sub picioarele tale de atîtea ori, cînd te-a bătut soarele pînă te-a uscat de tot, cum să nu îți slăbească privirea cînd ai ținut-o atîta timp ațintită spre înaltul zărilor, spre vulturii de sus, gata să te prade de ce aveai mai scump, ațintită spre fulgerele care îți brăzdau cerul?! Spre tunetele care îți făceau părul măciucă?!

Cîtă vreme sufletul îți joacă dansul suricatelor fericite la orice rază de lumină adevărată, la zîmbetul dragilor, cîtă vreme entuziasmul posibilităților neexplorate și nenăscute încă răsare mereu în inima ta, cîtă vreme sufletul ți-e doldora de iubire dulce și caldă, cîtă vreme surîzi dimineața, nerăbdător să savurezi încă o dată, ca niciodată, frumusețea lumii, atîta vreme nu ești bătrîn. O, nu, nu ești deloc.

Foto: flickr.com