Am ajuns aici în iunie. Anul trecut. Prin august am avut o cădere. Cam așa, ca atunci cînd pășești brusc în gol, în casa liftului, te dezechilibrezi și o iei în jos, aleluia. Brusc nu mai știam cine sînt și ce vreau. M-am pus pe plîns, bineînțeles. Emoțiile trebuie exprimate, asta e o lecție pe care mi-am învățat-o. Soțul meu se uita la mine, înțelegînd totul și simțind exact aceleași lucruri. Fiul mă mîngîia duios, ca pe un copil zănatic, și zîmbea înțelegător, așteptînd să treacă buba.
Înainte de marea boceală aplicasem întruna pe net, vreo săptămînă, încercînd să obțin o slujbă. Întîi de teacher, acolo mă vedeam mare specialistă, apoi de babysitter. Ce Papură Vodă, mă vedeam în stare să îngrijesc un copil în loc de 30. Am aplicat și pentru recepționer. Ce putea să fie greu acolo?! Și între timp am așteptat. Nimic niciunde, nici un răspuns. Nimeni nu mă băga în seamă. Eram nimeni. Devenisem nimeni. O furnică oarecare între catralioane de furnici. Puteam să dispar cu totul, nu s-ar fi observat. Simțeam cum sufăr o depersonalizare violentă, sînt realmente agresată de robotizarea și impersonalizarea acestui mare oraș, minunat de frumos. Foiță cu foiță îmi pierdeam toate definițiile. Mă întorceam la stadiul de moleculă și aia pe cale de dispariție. Ce mai puteam să fac decît să plîng?!
Abia peste vreo lună mi-am dat seama că nu prea se fac angajări (spre deloc în ceea ce ne privește) din cauza pandemiei. Apoi m-a luat cu negru si cu abis. Eram profesoară pînă în străfunduri, identitatea mea timp de treizeci de ani fusese exact asta. Și ce făceam acum?! Dar nu mai voiam să fiu profesoară, îmi repetam întruna ca o jelanie fără sfîrșit. Nu voiam să o iau de la capăt cu planificarea orelor și tot felul de hîrtii, să fiu permanent stresată că voi spune ceva care ar putea deveni un bulgăre de zăpadă ce se rostogolește. O replică care mie mi s-ar părea inofensivă, altuia ar putea să i se pară un capăt de țară. Mai ales pe aici, unde amestecul de culturi e atît de pregnant. Nu mai voiam să lupt cu clase întregi de elevi care nu doreau să învețe, desfășurînd strategii elaborate de cucerire demne de Sun Tzu. Mă ajunsese oboseala. Și atunci de ce plîngeam și simțeam că mi s-au strepezit definitiv gustul și mirosul și toate celelalte simțuri?! Și de ce babysitter?! Habar n-aveam să fiu așa ceva. Dacă vreunul dintre copii pățea ceva și nu știam ce să fac?! Dacă era alergic la alune și eu îi dădeam alune?! Dacă pica în cap și eu rămîneam blocată și holbată în fața nenorocirii?! Nu știam cum aș fi reacționat, nu mi se întîmplase niciodată. Nu voiam nici asta. Plus că diplomele mele, destul de multicele la număr, nu păreau suficiente pentru a îngriji un prunc de pe aici. Ba chiar îmi lipseau niște diplome, cum ar fi cea de prim ajutor.
Întotdeauna m-am descurcat cu copiii, dar dacă aceștia erau unii de pe altă planetă și nu știam ce să fac cu ei?! Plus că nu aplicasem în viața mea pentru o slujbă, sfinte! Primisem slujba de la stat. Repartiție. Nu participasem niciodată la interviuri și mai ales interviuri la telefon. Urăsc telefonul. Nu mesajele scrise, doar cele audio. Am eu așa o fobie de lunatică. Cum pun telefonul la ureche nu mai înțeleg nimic. Alunecam de la groază la și mai multă groază, încercînd să nu mă abandonez cu totul negurilor. Dă-i și plîngi.
Cine eram?! Nu mai eram nimeni. Nu mai eram doamna profesoară, respectată de un întreg oraș. De ce făcusem asta?! De ce îmi schimbasem viața în acest ultim hal?! Mă scuturam de suspine și mi se părea că s-a terminat cu mine. Complet neajutorată. Sentimentul pe care îl trăiești cînd îți părăsești țara e absolut devastator. Îți pierzi identitatea, îți pierzi rostul, e ca și cum n-ai mai fi. Emigrarea poate fi o metodă foarte reușită de exterminare absolută. Ți-ai smuls toate firele care te conectau la diferitele straturi ale realității și plutești ca o pană luată de vînt. Mai funcționezi un pic pe baterie și apoi gata! Îți pierzi atributele maturității și ești doar un copil care s-a pierdut de părinții lui, definitiv, rătăcit printre uriașe mulțimi de oameni indiferenți, pierdut total printre străini.
Peste noapte mi-am dat seama că, într-un fel învîrtit și sucit, experimentez ieșirea la pensie, fără să fiu la pensie. Deodată nu mai știi cine ești. Deodată dispari cu totul din conștiinta oamenilor. Obișnuiai să fii profesor, dar nu mai ești. Urmele pe care le-ai săpat în piatră cu inima ta, cu mintea ta, cu degetele scrijelite pînă la sînge se dovedesc simple valuri adieri, luate și duse mai departe spre marea cea mare. Simple sculpturi în vînt și praf de scoici. O frică irațională te cuprinde și simți că deja ai devenit una cu umbrele și cu pămîntul. Așa trebuie să se fi simțit și mama mea, răsucită brusc din profesoară în pensionară, răsucită din viața cu rost în cea fără rost. Și oricare altcineva. Eram dintr-o altă epocă, eram de demult, eram o vechitură, o zdreanță uitată în podul casei. Ce căutam eu aici, cu interviuri și schimbari de joburi și cu marele oraș gata să mă devoreze ca pe o bucată infimă de carne?! Ca pe nimic.
După marea prăbușire, plus marea boceală am fost însă înapoi pe baricade. De unde rezultă că plînsul face bine. Toate relele sînt luate la vale și aruncate spre marea cea mare. Am descoperit că am adus ceva cu mine care nu putea să îmi fie luat. Curajul. Moștenire ștanțată în toate celulele mele. În liniile din palmă. De la mama și tatăl meu cetire. De la bunici și de mai departe, de din sus de deal și vale. M-am definit din nou în funcție de flacăra ce arde neostoit în mijlocul inimii mele. Identitatea mea și-a revenit ca un adevărat phoenix, încleștîndu-se strîns de noua limpezime, proaspăt descoperită. Rîde ca nebună în explozii solare. Acuși, acuși ajunge diamant curat, nu glumă.
Sînt scriitoare. Cel puțin pentru mine și asta contează. Asta vreau să fiu și în asta am crescut an după an. Asta e ce mă rotunjeste și mă eliberează, ce mă face să urc spre curcubeu și să îmi scald fața în picuri de ploaie. E iarba moale și verde de sub tălpile mele desculțe. La asta nu vreau să renunț. Este rucsacul meu de luat prin orice țară m-aș muta. E cu mine și în mine. Scriu pentru că asta mă umple ca pe o cupă de cleștar cu apă cu apă proaspătă, neîncepută.
Sînt mamă. Sînt soție. Am reîntregit clanul prin forțele mele vrăjite și bucuria acestui lucru e continuă și netulburată de nimic și de nimeni. Acestea sînt identități de care sînt absolut sigură și care mă mulțumesc pe deplin. Restul, obișnuințe și snobisme. Și da, sînt și profesor. O parte a ființei mele va fi mereu asta. Indiferent ce și unde voi lucra. Nu trebuie să fiu în școală ca să fiu ceea ce sînt. Nu trebuie să fiu recunoscută pentru asta. Sînt și gata.
M-am atîrnat de poarta fricilor și cumva, tîrîș-grăpiș, împingînd cu toate puterile, am zăvorît-o iar. Mai tre’ să trec și de interviurile cu pricina, să rămîn în viață și în nici un caz nu am fiu babysitter. Categoric nu am calificarea necesară. It’s not my cup of tea. Eliminată de pe listă. Nici recepționeră. Știu ce vreau și știu cine sînt.
Pentru prima oară în viața mea îmi stabilesc definițiile în funcție de mine, nu conform așteptărilor lumii. Mă definesc după literele curajului meu scrijelite cu atîta efort exact peste mormanul de frici zvîrcolite, mișunînd ca viperele în cuiburi fără număr.
Merg înainte, doar cu jarul curajului meu în palmă, doar cu palma lipită de inimă.
Nu mă mai rătăcesc. Îmi cresc propriile rădăcini.
Foto: flickr
