De o viață încerc din răsputeri să trăiesc sub un ecran protector. Fals, bineînțeles. Dar singurul capabil să-mi asigure supraviețuirea. Sînt într-o mică bubble luminoasă, încărcată de zen, plutind în mijlocul haosului.

Dar deseori, scutul se dezactivează. E de ajuns o mică înțepătură, o injecție scurtă de realitate. O mică întîmplare din orășelul acesta. La scară mică, metaforă a scării mari. În toată țara, absurdul guvernează cu legile lui rînjite.

Petroșani, bietul de tine, ținut batjocorit.

Momente. Din trecut, prezent si chiar viitor.

Se pun borduri peste tot, răscolindu-se totul. Urîte. Trecem șchiopătat pe lîngă ele, împiedicîndu-ne în copacii smulși, ferindu-ne privirea. Cam după doi ani, probabil cu alte fonduri de fluturat-mascat, se scot bordurile de-abia puse și se pun altele. Ridicăm privirile a mirare și trecem mai departe, fiecare plutind în micuța lui bulă personală. Anticipînd pandemia, trăim abulic și distanțat.

Se asfaltează șoselele. Într-un mod complet de neînțeles pentru muritorul de rînd, care nu știe nici un fel de inginerie. Nu mă interesează cui îi aparțin zonal aceste șosele. Ceea ce văd eu, ca oricare altul, e că în oraș drumurile centrale sînt bune. Dar pe strada mea din Dimitrov sînt atîtea gropi, de mă mir că nu rămîne vreo roată în ele. În jurul orașului, sînt jalnice! Drumul „proaspăt” asfaltat spre Rusu are capace de canal în relief din zece în zece metri, așa că toți încearcă să meargă pe o singură bandă. Nu mai are rost să ne facem griji, că oricum zăpezile trecute au distrus complet toată strada. Hurduca-burduca faci prin toate gropile. Șoseaua de centură e hopa-du-te-și-nu-te-mai-întoarce. Peticită din cînd în cînd, dar sărăcăcioasă și patetică. Să nu mai vorbim de gloriosul drum care părăsește orașul și o ia spre Voineasa. E atît de frumos, el în sine, încît te-ai aștepta să-l asfalteze cineva, pentru a permite accesul turistic într-o zonă demnă de cartea marilor frumuseți naturale. De zeci de ani stă așa. O dată pe an, încercăm să ajungem la Obîrșia Lotrului, dar deznădăjduiți ne gîndim că poate la anul. Într-una din verile trecute au început să îi facă ceva, în ritm de lasă-mă să te las. Patru muncitori, doi fumînd tihnit, unul stînd la umbră și unul admirînd natura. Așa se construiește viitorul! Vor termina probabil peste 15 ani, cînd  asfaltul de proastă calitate se va fi stricat deja. D-ale românilor. Dar de ce ne-ar trebui șosele bune cînd oricum trebuie să stăm în case cît mai mult și să nu mai călătorim niciunde? Acum realizez spiritul vizionar cu care a fost condus Petroșaniul. Un orășel proiectat pentru pandemie. Fără drumuri, fără intrări. Doar cu ieșiri, du-te și nu te mai întoarce! Ever!

Momente. Se distruge toată zona verde centrală, Bulevardul plimbărilor noastre. Se bagă betoane de o calitate înfiorătoare, dalele îndoielnice și atît de ordinare joacă în locașuri gata să îți pună piedică sau să se lase furate, cele mai urîte și ieftine pe care le-au putut găsi. Se pune o fîntînă țîșnitoare din asfalt, cred că au angajat cel mai nepriceput arhitect peisagist, una mai urîtă nu am văzut în viața mea. Mă face să-mi fie mie rușine să mă uit la ea. Dar dacă vreau să mă uit în altă parte dau de bieții copaci încarcerați. Li s-a lăsat un metru pătrat de supraviețuire. În rest, ciment. Seamănă un pic cu bubble-urile umane. Plutesc și ei într-o lume golită de sens, de verde. Putea să se ducă cineva pînă într-un oraș european, tot pe banii noștri, sau măcar pînă la Brașov, să vadă cum arată o piață pietonală centrală. Cum toate dalele frumos colorate, din cel mai bun granit, stau așezate ață, iar fîntînile asfaltului țîșnesc vesele în jerbe strălucitoare. Cineva care ar fi putut să înțeleagă cum verdele trebuie venerat, nu eradicat.

În chiar miezul orașului tocmai s-a construit un centru de informare turistică! Legile absurdului sînt de-a dreptul clocotitoare, de un haz nebun și isteric. Ce informare turistică?! Pentru ce?! Nu avem șosele, nu avem valorificare a zonei turistice. Poftiți la noi, avem munți! Vă informăm că avem munți! Da, e adevărat, peste tot avem munți! Avem și cascade și păduri (alea netăiate încă), avem cabane construite fără nici un plan peisagistic, de toate genurile, culorile și materialele. Minunata zonă din Straja e kitschoasă pînă la extrem. Parîngul nu e nici el departe. Dar avem centru de informare turistică! A, poate va informa copiii pe unde le sînt părinții plecați la lucru prin toate colțurile Europei!

La orice nivel ai încerca să trăiești, prostia e atît de mare, încît te înfioară. Ți se tîrăște pe șira spinării ca un vierme uriaș și te parazitează pînă în ultimul neuron.

Cu ceva timp în urmă am încercat să beau o limonadă la o terasă, cu o prietenă. Plouase, o ploaie oarecare de vară, care se oprise. Ne-am instalat frumos, în aerul proaspăt și plăcut, sub umbrele, pe scaunele care nu erau ude. O chelneriță ne-a strigat prin geamul deschis: „Nu servim afară!”. Cum adică? Înăuntru, fum de țigară și un nivel al decibelilor greu de suportat. Nu ne venea să abandonăm frumusețea clară a terasei. O încercare de negociere, „Nu vrem decat o limonadă”, a eșuat. Fetișcana chiar ne privea cu superioritate, „Ce e fraierelor, nu înțelegeți?! Nu servim afară! Din motive absurdice, na! Nu ne dă voie șefu’ să servim clienții unde vor ei. Ce, e de capul lor?! Aici e un bar serios, nu așa, de colo!” Am plecat. Același lucru la altă terasă. Incredibil! Acolo chelnerul ne-a răspuns domol, ca unor retardate: „Nu servim afară, că atunci mai vin și alti clienți!” Bestial! Nu le trebuiau clienți! Exasperate și sătule, am întrebat dacă putem intra. „E plin!”, ne-a răspuns ridicînd din umeri. Omulețul din mine responsabil cu controlul haosului se tăvălea dîndu-se cu capul de pereți, rîzînd stupid și isteric. Am colindat tot orașul, încercînd să găsim o terasă la care să primim o limonadă. Fericite că locuim într-un oraș de munte frumos și însămînțat cu semințele logicii. Reflector al cosmosului, al civilizației și, mai ales, plin de bun simț. Bunul simț universal. În care clienții se primesc cu zîmbetul pe buze și, dacă vor să șadă afară, pe asfalt, le aduci repede o umbreluță colorată și le mulțumești că au venit la tine! Doar de-aia ți-ai deschis restaurant! Să ai clienți! Sau nu?!

Momente. Poate din viitor. Într-un apogeu fulminant al absurdului, după ce s-au săpat toate străzile pentru a se schimba țevile insalubre, antice și de demult, după ce movilele de noroi și bolovani au făcut viața locuitorilor imposibilă peste iarnă, primăvară și alte anotimpuri, după ce pandemia și-a făcut mendrele și a distrus ce mai era de distrus, adică bucuria oamenilor de a se întîlni și de a se îmbrățișa, în timp ce se bat pe umăr și rînjesc fericiți, după toate astea și multe altele, să presupunem, fiindcă absurdul e în mod absolut absurd, să zicem că totul s-ar schimba. Să zicem.

Închid ochii, sînt departe acum, dar pot să văd acest moment foarte bine. Oamenii au ieșit cu toții în stradă și au pus umărul. Fiecare. Împreună. Străzile lucesc ca sticla, panglici argintii de o netezime ieșită din comun, flori peste tot, curat cristal oriunde te-ai uita, cabane stilate, șic, înșirate ca safirele pe coastele munților maiestuoși, turiștii gîrlă, restaurante elegante sau pitorești, pensiuni rafinate și frumosul orășel duduind din toate motoarele lui subterane, ancorate în istorie și în frumusețe pură. Tinerii, copiii noștri, întorși de pe unde au plecat, muncind cot la cot cu bunicii si părinții, rîzînd în soare, copleșiți de albastru, nu singuri, nu pierduți și rătăciți pe coclauri de-aiurea. Îmbrățișați și iubiți, strînși la piept de mame și bunici. Doldora de bucurie și bucuria alergînd zănatecă de colo pînă colo ca o floare de mac ce-și risipește corola înflăcărată și dulce pe verdele nesfîrșit al munților.

Nu e aceasta o utopie frumoasă? Culmea absurdului!