Dispariţia lui Ion Ghiţulescu a reactivat un adevăr aţipit: există, în viaţa publică, prezenţe şi există imagini. Marii actori le îmbină pe amîndouă. În urma celor mai multe figuri publice însă, după debitarea rolului, se instalează pustiul. În schimb, în pofida distanţei, se încheagă prezenţe resinţite atît de viu, că nu au nevoie de imagine. Radioul are privilegiul de a putea oferi astfel de exemple, de a trăi prin voci care umplu orizontul, inventînd totodată o lume de culori şi de forme. Îmi vine greu să spun „radiojurnalistul”, findcă Ion Ghiţulescu a fost mai mult decît atît. Vocea lui a jucat rolul de instanţă magică, aptă a preschimba cuvintele rostite în reprezentări instantanee. Îl avantajau timbrul, dicţia limpede, fluenţa şi o anumită eleganţă a rostirii. Fără abuz de inflexiuni, cu o intonaţie deprinsă parcă pe marile scene ale Italiei, glasul acesta venea cu o emisie de lumină menită să dizolve orice asperitate. Numai alţi doi tenori, George Nicolescu şi Julio Iglesias, mai sînt înzestraţi cu un asemenea dar. În reportajele fotbalistice, sporea fără-ndoială intensitatea vocală la iminenţa golului şi la gol, dar nu ajungea niciodată la stridenţă. Marcarea golului încununa relatarea ca o floare a exuberanţei.
Generaţia mea a crescut cu vocea acestui bucureştean născut la 27 august 1930. Nu visam că tocmai dumnealui va ajunge să-mi examineze şi mie vocea conform criteriilor radiofoniei. Mă găseam în biroul său în vederea semnării unor documente. Mă miram că o conversaţie aparent simplă se prelungeşte, că mă plimbă de la un subiect la altul. Mi-a spus pînă la urmă că dispuneam de o voce adecvată prezenţei pe unde şi că, dacă nu voi ceda anumitor excese, ea nu se va altera. A avut dreptate. Realizez din 1992, la Radio România, o emisiune pentru care, ca responsabil de programe, dînsul a depus ultima iscălitură de aprobare a includerii ei în grila de la Actualităţi.
Am avut şansa de a-l întîlni şi în afara clădirii Radioului Public. Dorind să-i iau un interviu şi primind acordul, am constatat că sîntem, pe harta cartierului, vecini. Ca să ajung de la mine în Amiral Murgescu, nu aveam decît să traversez Şoseaua Pantelimon şi să purced către Gara Obor pe una dintre străzile pitoreşti cu case flancate de grădini mărunte şi de curţi. La Ion Ghiţulescu, creştea un smochin din fructele căruia am savurat o dulceaţă ca-n Bucureştiul de altădată. Şi nu se putea ca o imagine de epocă să nu se desprindă din vorbele gazdei mele. Locuia acolo din copilărie. Mă miram că în tinereţe jucase baschet, nu fotbal. Mi-a mărturisit că tocmai în parcul de pe strada de alături se apucase de fotbal şi tot acolo renunţase la el. Într-o zi, a apărut unul din Spătarul Milescu, a vrăjit mingea în aşa fel încît le-a înnodat tuturor picioarele, le-a legat de nu mai ştia nimeni cum să şi le despleticească. Iar băiatul ăla se numea Titi Ozon şi pe mulţi i-a lecuit de fotbal. Dar, apropo de fotbal: în cartier, la capătul dinspre Gara de Est a străzii Baicului, se ridica pe vremuri un stadion cu tribune de lemn, putea găzdui zece mii de spectatori. Aparţinea formaţiei Unirea Tricolor, cel mai frumos nume de echipă de pe la noi, susţinută de negustorii din Obor şi Colentina. Copiii erau trimişi înainte de meci să arunce cu mărunţiş în poarta adversă, ca, aşa cum zboară spre plasă monedele, să intre şi golurile. După partidă, suporterii acestui colţ de Bucureşti se regăseau la grădina de vară purtînd numele patronului, La Drăghici, la un grătar şi o bere, două, trei, la un pahar de vin.
Am vorbit despre multe. Mi-a povestit cum, la începutul anilor ’60, în Cupa Campionilor Europeni, Dinamo a căzut cu Real Madrid. În lotul acestuia, figura Ferenc Puskás, refugiat în Spania după înăbuşirea revoltei anticomuniste a Ungariei din 1956. Ghiţulescule, i-a ordonat partidul, în relatarea ta, nu joacă Puskás! Fireşte că fotbalistul nu a venit la Bucureşti, dar la Madrid, în retur, a marcat un gol din cele trei. Reporterul i-a evitat numele pe parcursul jocului, dar, la gol, n-a avut încotro, aşa că a spus că „a marcat numărul 8”. Partidul a strîmbat din nas, dar faptul era împlinit. Dinamo pierduse cu 0-3. Reporterul avea un caiet studenţesc, poate mai multe, în care-şi notase detalii relevante de la fiecare meci transmis. Nu avea acolo decît 1750 de partide. Greu fusese la început cînd se făcea legătura telefonică pe stadion, iar, din acel moment, crainicul, lăsat singur la capătul firului, trebuia să se descurce orice s-ar fi întîmplat.
Am rămas cu vecinul Ion Ghiţulescu într-o relaţie de prietenie susţinută mai mult de afecţiunea reciprocă reală, decît de reîntîlniri. Pe Facebook, ne comentam postările, iar, din cînd în cînd, mai vorbeam la telefon. Acum, că a plecat, numai în vis mai am şansa de a-i auzi vocea, un ideal al radiogeniei.
Radu Sergiu Ruba este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este volumul de proză scurtă Un mic arhipelag, Editura Tracus Arte, 2019.
Foto: Radio România Actualităţi
