Mă plimb pe străzile marelui oraș. Am senzația acută că am nimerit în plin Harry Potter. În mijlocul unui joc de Vîjt-Haț. Numai că aici nu se zboară pe mături, ci pe biciclete. Dar e pe bază de vîjîială, mai mult ca sigur! Să nu mai spun ce-mi vîjîie mie capul! Simt nevoia să întind mîinile în căutarea unui zid invizibil de protecție, căci nu știu cum, am aterizat chiar în mijlocul terenului. Încerc să rămîn pe banda rezervată trecătorilor, muritorilor de rînd, dar e atît de îngustă, încît de multe ori nu încap doi oameni unul lîngă altul. Mă sîcîie cumplit limita fină de demarcație aflată între noi și bicicliști. Mergem în șir indian și, cînd sînt furată de căscatul ochilor la frumusețile din jur, mă simt înfășcată cu putere de braț de fiul sau soțul meu și trasă înapoi în siguranță. Ăștia doi, sărmanii, se simt responsabili cu siguranța. Destul de greu de asigurat în cazul unui specimen plutitor ca mine.

Singurul moment în care pot și ei să se relaxeze e cînd eu stau și analizez situația. Nu mișc nici o geană de teamă să nu tulbur ordinea universului. Benzi late se întretaie la tot pasul. Sînt netede și frumoase, uneori mai late chiar și decît cele ale mașinilor. Pe ele vîjîie, flutură, zboară bicicliștii din Amsterdam. În general sînt înalți, frumoși, bălai și zvelți. Bicicleta nu e un mijloc de locomoție, e o mătură fermecată, o prelungire, o extensie a ființei lor. Ai senzația că își duc viața pe bicicletă, sînt capabili de chestii elaborate și evoluate. Duc unul, doi sau chiar trei copii. Protejați cu centuri de siguranță, purtînd uneori căști. Nu prea des, pentru că realmente nu cred să existe vreun pericol pentru ei. Pînă și mașinile îi tratează cu cel mai mare respect, oprind liniștite ca șuvoiul nesfîrșit de bicicliști să se scurgă, netulburat în viața lui proprie. Uneori mănîncă pe biciclete, transportînd bagaje de-o parte și de alta, vorbesc la telefon sau chiar dau mesaje. Ascultă muzică cu ambele urechi acoperite de căști minuscule și trec lin prin toate intersecțiile, sute de biciclete, mii, care se întretaie fără să se oprească o clipă, fără a părea că au ezitat vreo fracțiune de secundă. Zici că au un radar special, un scut invizibil de protecție, o capacitate de alertă maximă. Nu cade nici unul. Aș putea să  stau să îi privesc fără să mă plicitsesc, zile întregi. Sînt un spectacol în sine. Fascinanți. Nonșalanți, fluizi, frumoși.

Cam într-a treia zi îmi dau seama ce îmi inspiră. O senzație subtilă de inferioritate, transmisă într-un mod delicat, neagresiv, inconștient. Într-un mod plin de speranță. Îi percep acut ca fiind rasa superioară. Brusc sînt proiectată într-un oraș al viitorului. Acesta.

Ei sînt Superiorii care și-au dat seama cum să nu își polueze orașul. Care au pus în aplicare un exercițiu fizic de asemenea amploare, încît sînt subțirei cu toții, neafectați de lanțurile de fastfood. Care și-au îmbunătățit starea emoțională tot atît de mult ca și pe cea fizică. Cîte endorfine or fi zburdînd libere prin creierul lor în urma zecilor de kilometri parcurși? Superiorii care au găsit în spiritul lor chiar și ultima limită a toleranței. Superiori indiscutabil pentru totala lor lipsă de intoleranță. Uimitor cum acceptarea individuală a fiecăruia are loc cu o totală larghețe a zîmbetului frumos, interior, uimitor cum ceea ce ar trebui sa dea naștere unei dezordini uluitoare se sprijină pe o infrastructură extrem de evoluată. Plutirea alăturată a unei asemenea diversități se sprijină pe pilonii de oțel ai unei riguroase structuri geometrice. Mlaștina a fost decantată în frumusețea apei.

În Amsterdam poți fi stîrc cenușiu, consumator de canabis, iepuraș sau lebădă. Poți să fii turist sau biciclist. Poți fi alien sau fabricant de brînză din tată în fiu. Poți umbla în saboți de lemn sau în Skechers. Poți fi orice și oricine vrei. Mai presus de toate, poți fi tu însuți. Oricît de ciudat. Se vor uita la tine ca la un normal al acestei planete și te vor trata cu respect și amabilitate. Nu vor vedea cu adevărat nimic ciudat în anormalitatea ta. Vor crede ca ești om. Vor vedea că ești om. Și îți vor furniza servicii de calitate ireproșabilă. De la un aeroport bine pus la punct, unde am văzut pentru prima dată călătorii expediindu-și singuri bagajele computerizat pe bandă, pînă la polițiștii alerți de peste tot, circulînd, normal, pe biciclete.

E aproape palpabilă. Continua senzație de siguranță inspirată de întregul oras. Amsterdamul emană un aer de confort urban extraordinar. Canalele omniprezente, plutind leneșe în curgerea lor sinuoasă, clădirile frumoase pînă la ultima cărămidă, aliniindu-se în ale lor fluidități arhitecturale, bicicliștii alunecînd ca în vrajă, totul e fluid, totul curge, e în mișcare. E apă frumoasă și vie. Te simți în siguranță. Nimeni nu o să îți facă nici un rău. De ce ți-ar face?

Dacă va ploua prea mult, îți vor da saboți de lemn. Dacă vei mînca prea multe wafe, îți vor pune în mîini o bicicletă. Vrei să pleci, vrei să stai, vrei să porți o corabie portocalie pe cap, poți să faci orice. Atîta timp cît nu rănești, ești acceptat. Există o singură limită. Banda bicicliștilor, bineînțeles.

Nu asta e definiția superiorității?!

Foto: wikimedia commons