Ho’oponopono

O viață întreagă am tratat aceste cuvinte cu reverență și simț acut al tragediei cosmice. Eram de părere că asemenea silabe prețioase sînt sfinte, speciale, trebuie rostite cu măsură, măsură dată de importanța lor universală. Ceva de genul - o dată la zece ani, iar persoana căreia i-ar fi fost adresate trebuia să le simtă esența pînă în rărunchi. Să se umple de parfumul lor misterios complet, deplin, și, mai ales, să îi ajungă pentru următorii zece ani. Nu înțelegeam blasfemiile limbii engleze care cu atîta ușurință și superficialitate rostea I love pizza. Eu eram profundă, eu n-aș fi comis așa un sacrilegiu, să irosesc aurul pe chestii profane.

Dar brusc, totul e altfel.

Acum, în plin moment prezent, într-un Acum acut, al cărui ascuțiș urcă spre tonurile cele mai înalte, îmi arunc privirea de jur împrejur, pe toate lucrurile care tînjesc după te iubesc-ul meu, care abia așteaptă să se umple cu magie din potirul fermecat. Și iubirea curge din mine în șuvoi neîntrerupt, imposibil de secat prin exprimare și revelare. Ba dimpotrivă.  

Și simt că iubesc albastrul cerneală al piscinei în care mîinile mele se mișcă în cercuri largi și infinite. Frigul care mă cuprinde cînd ies din apă și senzația pielii care mi se încrețește tremurînd șifonată, apa fierbinte din dușul în ploaie sub care mă arunc recunoscătoare, halatul gros, alb și atît de pufos în care mă înfășor.

Iubesc chiar și iarna la care am uitat să mă uit de atîta timp, negînd că și ea aparține acestui moment, că e prezentă și frumoasă. Dar privesc acum și niciodată nu e prea tîrziu, nu?! Cum arată munții azvîrliți spre cer, înfășurați în pătura albă, la fel de moale ca și halatul meu, ce veche și prețioasă e dantela grea ce se înfășoară în jurul crengilor și cît de grațios alunecă pe scoarța bătrînă, croșetată parcă de degetele bunicii, cît e de minunată! Iubesc tot albul acesta proaspăt, mirosind cristalin, care ascunde definitiv griurile rănite, dezvelite, ale dispariției tuturor frunzelor și florilor. Iubesc răcoarea pătrunzătoare a balconului meu înalt, cu privire -vedere spre munte, supa cremă de praz pe care drăguțul de bucătar mi-a decorat-o cu floricele purpurii și movulii, pieptul de rață crocant rumen, savuros și fraged cu firicele-i de grăsime aromată. Îmbinarea clipelor e atît de perfectă, atît de ușor de iubit.

Îmi iubesc călătoriile, ele însele semn al miraculosului, cu miresme de valuri și sare, afinele de munte, cărțile mele deștepte și calde, care mă țin de mînă de cîte ori mă simt pierdută, care își plimbă degetele catifelate peste corzile sufletului meu ori de cîte ori vreau să nu mai aud zdrăngăneala haosului. Cărțile mele dragi care se ridică stavilă între mine și zmeii lumii, închipuiți sau nu.

Iubesc diminețile de duminică cînd totul e atît de pașnic și de neînceput. Cînd nu trebuie să mă grăbesc și timpul stă tolănit ca o pisică pufoasă uriașă, lingîndu-și lăbuțele și mustăcind în pîlpîit de lumînare și parfum de flori uscate. Cînd totul stă gata să înceapă, dar în același timp nu e nici o grabă.

Te iubesc, momentul meu prezent, cînd binecuvîntarea coboară asupra mea. Mintea nu mai aleargă captivă de colo colo, între zidurile trecutului și ale prezentului, ci stă cuminte, cu nasul lipit de fereastra prezentului. În care trăirea e deplină, iluminată, țesută din bucurie și din lumină. Moment în care devin una cu universul, cu planeta și cu toată frumusețea neasemuită a vieții.

Iubesc felul în care ridic capul ziua în amiaza mare și mă ciocnesc cu fruntea de albastrul nemărginit de limpede al cerului, de soarele strălucind alb peste tot și peste toate și simt cum sufletul îmi vibrează debordînd de o bucurie pură, extatică.

Te iubesc, Vară! Aș trăi numai în tine, colorîndu-mi fiecare celulă cu atomi de căldură și mare. Iubesc zîmbetul tău fermecător, brațele tale fierbinți, aromele de flori și scoici, de pietre încinse și de buruieni sălbatice, zumzetul cicadelor și felul în care prezentul devine singura stare existențială posibilă.

Iubesc Frozen și felul în care prințesa Elsa înfruntă Marea Întunericului cu atîta curaj, îmblînzind frumosul, sălbaticul armăsar de lumină și apă. Caii mi s-au părut întotdeauna minunați, ținînd cont că din ei se nasc uneori inorogii.

Iubesc entuziasmul care îmi picură din vîrful degetelor și aleargă de colo colo ca un spiriduș sprințar și un pic bezmetic, făcîndu-mă să fac lucruri neașteptate, spontane și riscante. Să o iau mereu de la capăt, încercînd să găsesc cărarea ce duce spre Oz, mărginită de cărămizi galbene, curate, de gînduri bune și speranțe albastre.

Iubesc să îmi fie sete, sete tare și să beau apă rece. Răcoroasă ca apa vie, catifelată și aspră, căzînd ca ploaia lumii peste deșertul înrobit de secetă. Să știu că am multă apă, că pot să beau litri întregi și încă este, și că mereu va exista setea și va exista și plăcerea neasemuită a șuvoiului de răcoare, ce plăcere, ce iubire!

Îi iubesc pe toți dragii mei, îi iubesc pînă la arsură, pînă la dizolvare, pînă în veșnicie și dincolo de ea. Îi iubesc cu fiecare inspirație, cu fiecare expirație, cu fiecare bătaie ritmică a inimii.

Iubesc zîmbetul. Pe orice față se întîmplă să răsară, să se aprindă ca un clopoțel de Crăciun. Iubesc felul în care strălucirea lui se strecoară dinăuntru în afară și apoi se întoarce înăuntru, luminînd toate adîncurile. Cum răsare frumusețea odată cu el! Cum izbucnește glorioasă și absolut regală. Fețele oamenilor sînt presărate atunci cu licurici și scînteiază chiar și în întuneric.

Iubesc iarba, felul în care se simte sub tălpile goale, rece și fragedă, zvîcnind a viață și a nemurire. De cîte ori pot, îmi cufund picioarele în îmbrățișarea ei, sperînd să le colorez în verde pentru totdeauna, să port astfel pe mine, ștampilate, libertatea și infinitul.

Iubesc că sînt efemeră, atît de efemeră. Căci efemeritatea îmi aduce un preaplin al trăirii, o trăire la puterea maximă, aici și acum, o intensificare a aromelor, a gusturilor, a iubirilor. Efemeritatea face totul atît de frumos, atît de ireversibil. Efemeritatea e cea care ne dăruiește iluminarea și fosforescența.

Mă răsucesc repede, repede, ca o balerină ridicată în vîrful balerinilor ei, împrăștiind te iubesc-ul în toate zările, din vîrful degetelor, din vîrful buzelor ca o ploaie curcubeu, ca o ploaie de stele ziua în amiaza mare. Te iubesc-urile cad mărunte și dulci, ca florile de nu-mă-uita pe toate cărările și se împrăștie în toate zările. Strălucind ca felinarele noaptea cînd întunericul pare atît de gros și adînc. Licărind ca spiridușii ce deschid ușile taine, ușile mistere. Țopăind sprințar ca luminițele din adîncul munților. Zburînd ca fulgii fluturi, roiuri albe catifelate peste lume.

Te iubesc e peste tot, purificînd, hrănind, renăscînd totul. Dîndu-i viață Totului. Toate te iubesc-urile mele devin pescăruși albi, cu aripi deschise larg, rotind, planînd deasupra mărilor. Orbitor de albi, zburînd orbitor de sus. Albastru sus, albastru jos. Și inima mea între, planînd.

Fără frică acum, iubirea poate să își nască te iubesc-ul. Să-l dăruiască încă o dată și încă o dată lumii. Nu există oricum cuvinte capabile să picteze splendoarea reală a vieții. Plenitudinea glorioasă a iubirii. Dar te iubesc ajunge. Așa că spun te iubesc. Și nu mă mai opresc.

Foto: flickr.com