Mă dau încet jos din autobuzul în care m-am hurducat peste dealuri și prin văi superbe, acoperite de ciulini nemaivăzuți și de flori galbene subtile și fragile și casc ochii mari. Whitby se repede asupa mea ca unul dintre pescărușii vînători ce îi împînzesc cerurile. Nu e în stil grecesc, fierbinte și solar, e în stil „Charlotte Brontë”. Mă trezesc aruncată cu 200 de ani în urmă. Dacă nu mai mult.

Pescărușul îmi confundă inima cu o înghețată și îmi ciugulește un colț din ea. Se avîntă spre înalt, cu mine cu tot și mă învîrte ca un titirez deasupra frumuseților cu totul și cu totul vintage. Mă îndrăgostesc iremediabil de Whitby.

Nu e sinele meu jucăuș, dornic de caniculă și de vibrații umane, e sinele meu vechi rău de tot, vechi ca o ceșcuță de ceai elisabetană, purtînd cu el amintiri de pe vremea cînd eram o guvernantă engleză și chiar mai vechi, de pe vremea cînd nici nu eram. E sinele meu ancestral. Nu e vibrația nesfîrșit de fermecătoare a coastelor mediteraneene, pline de rîs și zornăit de soare, e o cufundare în supa primordială. Adînc, printre bolboroseli de magmă și clipocit de gaze.

Aceștia nu sînt pescăruși, sînt bătrîne suflete vikinge. Plaja nu e ticsită de turiști, oare de ce ar fi, e aproape frig, deși e sfîrșitul lui mai, nu are palmieri și flori multicolore, nu are nici măcar un cer albastru. Are în schimb un aer apocaliptic, cum se întinde așa, învăluită în cețuri și aburi lăptoși. E uriașă, nemărginită, plutind serafic între voaluri din dantelă îngălbenită de vreme, precum domnișoara Havisham din Marile speranțe, legănîndu-se alene și cu grație de mireasă străveche, simt că urmele pașilor mei sînt încă aici, întipărite în memoria mișcătoare a nisipului, pașii mei de demult și pașii mei din viitor. Normal că deja îmi imaginez cum am să mă cazez la unul din minunatele conace de pe înaltul falezei și cum am să fac plimbări lungi și pierdute, cu valurile de un gri-cenușiu alunecînd misterios la îngemănarea cu scoicile risipite de timp. Aici trebuie să se fi născut Jane Eyre, dintr-o plimbare melancolică și romantică printre fîșiile moi de caramel sărat amestecate cu apă de mare translucidă, exact aroma înghețatei delicioase cu care mă desfăt în chiar acest moment, privind lung de pe pontonul cu far tabloul perfect încadrat între valuri și stînci.

Urc cele 199 de trepte pitorești, sprijinindu-mă la fiecare pas de frumusețile revărsate cu toptanul de jur împrejur. Căsuțele colorate, marea avîntată pînă departe, oamenii mișunînd ca furnicile printre arome de fish and chips, fiecare local se prezintă ca fiind unicul deținător al celor mai grozavi cartofi prăjiți ever, fapt certificat prin multe stele Tripadvisor. Nu Michelin, acesta nu are ce căuta aici unde există doar nuanțe de bază, elementare.

Sînt în vîrf de deal. Ruinele mănăstirii și cimitirul cu pietre urieșești, spăimîntoase trebuie să fi fost inspirația pentru toate acele detalii gotice ce l-au înfășurat pe Dracula. Mă înfior a frig sau poate a extaz. Punctul de belvedere e minunat și se deschide blînd asupra lumii. În dreapta, dovezile sumbre, dar liniștitoare ale trecerii, morminte cu inscripții ce nu mai pot fi descifrate, năruiri de pietre sfinte, splendori gotice printre care pășește țanțoș un fazan, grațios și nepăsător, fălindu-se scăldat în culorile-i de smalț, în dreapta apa fumurie, stîncile aburite, plaja revărsată pînă hăt departe. Și între ele, băncuțe cu inscripții pline de drag pentru cei ce s-au dus și au iubit Whitby. Taman potrivite să stai pe ele și să visezi sau să scrii o altă carte la fel de faimoasă ca a înaintașilor. Despre mine e vorba, desigur, deja mă văd în această ipostază și construiesc castele uriașe cu totul și absolut ne-gotice. Pînă această capodoperă va fi întrupată, peisajul absolut rotund în perfecțiunea lui se rotunjește și mai tare cînd dau de pictorul din colț.

E un domn absolut pitoresc, în pantaloni scurți (mă uimește disponibilitatea englezilor de a purta așa ceva cînd eu dîrdîi, suflată de toate vînturile, de, învățată cu fierbințeli grecești), poartă o mică barbă albă, cum îi stă bine unui pictor adevărat și s-a așezat exact în colțișorul creat între zidurile străvechi, prăpastia falezei și poteca urcătoare. Mă opresc și îl admir pentru cîteva momente. Pune o tușă groasă maro pe tabloul albicios, străveziu al mării, plajei și cerului contopite oareșicum mistic, zău, nu pare să se potrivească, a stricat tabloul, dar apoi nu știu ce face cu pensula și culorile se desfac în fîșii de caramel și vanilie, exact potrivite și splendide. Sînt iar în extaz. Tot felul de oameni talentați pe aici. Inclusiv eu. Probabil e ceva ascuns, distilat în substanța acestor locuri de un straniu rafinat și misterios, care inspiră, te mînă înainte, cum l-au mînat și pe Captain Cook, ah, ce explorator! Ce om curajos! Cu nava aia mică, din bucățele de lemn lipite, să alerge el de colo pînă colo pe oceanele lumii! Numai Whitby e de vină. Și vikingii lui reîncarnați.

Pescărușii se învîrt mai departe pe cerul unde albul cețos e noul albastru, cu aere de mari răpitori, se răsucesc cîrlionțat în cercuri concentrice, gata să prade orice înghețată scăpată de sub supraveghere.

Sînt perfect mulțumită de descoperirea mea, de aceste țărmuri englezești de o frumusețe stranie, care se potrivește atît de sferic peste sufletul meu gotic, Whitby e noua mea Grecie. Mă urc în autobuz cu mîna pe telefon, gata să caut camere și prețuri. Trebuie să mă întorc și să îmi scriu cartea. Eu și Charlotte Brontë.

Foto: M. Ardelean