Am scris în articolul de săptămîna trecută despre un băieţel de 10 ani muşcat de cîini şi despre cum nici Primăria, dar nici altcineva nu face nimic împotriva haitelor care hălăduiesc prin Bucureşti. Nu prevăzusem atunci ce avea să urmeze.

Între timp, prefectul Bucureştiului a propus eutanasierea cîinilor vagabonzi (îndrăznesc să folosesc acest termen popular, care de altfel se aplică şi oamenilor, în condiţiile în care a fost inventată şi sclifosita formulă: cîini comunitari). Propunerea prefectului a stîrnit, asemeni altor iniţiative din trecut, un cor de proteste (era să scriu de lătrături). Asociaţiile de protecţie a animalelor se opun. Principala frază pe care o vîntură aceste asociaţii în discursurile lor este aceea că nu mai doresc să existe cîini pe stradă. Cu toate acestea, nu sînt de acord cu eutanasierea. Prin argumentări ce se doresc a fi logice, încearcă să explice că eutanasierea ar duce la un şi mai mare număr de cîini pe stradă. În aceeaşi fără de logică, reprezentanţii amintitelor asociaţii pretind că motivul pentru care încă avem atîţia cîini fără stăpîn în oraş ar fi acela că Primăria ar fi aplicat pînă acum soluţia eutanisiei. Probabil că aceşti cîini or fi precum capetele balaurului din poveste, tai unul şi cresc alte trei în loc.

Punînd cap la cap afirmaţiile ONG-urilor, rezultă cumva că pînă acum eutanasierea nu era legală, dar primăriile o practicau pe scară largă, avînd drept rezultat înmulţirea patrupedelor. Ajungem să ne închipuim că eutanasia ar fi acelaşi lucru cu împerecherea, că o fi ceva legat de eros şi tanathos.


Asociaţiile fără logică au convocat vinerea trecută un miting în faţa Primăriei în sprijinul cîinilor fără stăpîn. Avocaţii acestor animale au apărut pe la mai toate canalele de televiziune. Deunăzi, la postul public, reprezentanta Vier Photen (o asociaţie care pînă mai ieri părea onorabilă), pusă în faţa informaţiei că, anual, peste şapte mii de bucureşteni sînt muşcaţi de cîini, dădea următoarea explicaţie: ea a fost în India, unde a muşcat-o o maimuţă; a venit în ţară să-şi facă vaccinul antirabic la Bucureşti şi i s-a sugerat să declare că a fost muşcată de un cîine vagabond, aşa încît să primească vaccinul gratis. Cu alte cuvinte, dumneaei sugera că numărul celor muşcaţi de cîini e mai mic decît apare în statistici, pentru că mulţi declară că ar fi fost muşcaţi de cîini, cînd de fapt ei au fost muşcaţi de maimuţe.

Alţii apărători pretind însă contrariul: că mulţi oameni muşcaţi nu vor să declare incidentul, tocmai de teamă ca patrupedul să nu păţească ceva. Ce să mai înţelegi!

Se pare că iubirea necondiţionată faţă de orice fel de animal, vopsită civic şi amestecată cu bucuria de a apărea la televizor şi cu ceva interese băneşti, produce un discurs de tip tra-la-la.

În asemenea momente de glorie, iubitorilor de animale organizaţi li se alătură oameni politici (familiarizaţi cu cîinii şi cu problema lătratului pe stradă). Împreună, cele două categorii susţin soluţia sterilizării, prin care, spun ei, problema se va rezolva. Legal, asta e deja o soluţie în vigoare şi în virtutea ei străzile sînt pline de cîini. Sterilizarea nu pare că le face pe animale să dispară din oraş, să nu mai latre sau să nu mai muşte. Ba, chiar, nu ştiu cum... unele continuă să facă şi pui. Iar presupunînd că sterilizarea s-ar face rapid şi complet, Bucureştiul tot ar fi, pe durata unei vieţi de cîine, capitala europeană cu zeci de mii de cîini vagabonzi şi mii de oameni muşcaţi.

Pe de altă parte, am impresia că ideea sterilizării e una cît se poate de specifică acestor locuri. Rimează profund cu obiceiul de a nu face nimic, cu veşnica senzaţie a neputinţei autorităţilor sau cu abordările pompoase şi sterile ale societăţii civile. Apropo, pe cînd şi un miting de solidaritate cu oamenii muşcaţi?

Nu ştiu în ce măsură majoritatea celor care plătesc taxe şi impozite în acest oraş sînt pro sau contra eutanasierii sau a sterilizării. Cu siguranţă însă, ei au dreptul să se poată plimba liniştiţi pe străzi şi prin parcuri, fără să fie agresaţi de animale sau de alţi oameni. Iar pentru asta e nevoie de o soluţie eficientă. E treaba autorităţilor s-o găsească. Dacă asociaţiile iubitorilor de animale au propria soluţie, n-au decît să se apuce de treabă fără să ne mai obosească cu logica lor de cuţu-cuţu.