Grigore Ionescu, strada și omul

Cînd străzile din Bucureşti poartă numele unor personalităţi, acestor plăcuţe le lipsesc indicaţiile despre datele biografice, iar identificarea locului pe care omul l-a ocupat în societatea contemporană este cîteodată greşită. N. Bălcescu şi Gh. Brătianu sînt calificaţi drept oameni politici, deşi importanţa lor ca istorici întrece rolul lor politic. Un distins orientalist, C. Daniel, confundat cu paşoptistul Rosenthal, trece drept pictor (!). Altă confuzie, între C.A. Rosetti şi Al. Rosetti, îl face pe primul „filolog şi academician“ (!!). 

În cartierul Lacului Tei, colţ cu „Maica Domnului“, există o stradă „Grigore Ionescu“. Numele, aşa de obişnuit, aşa de ţărănesc, nu găseşte ecou decît în memoria unui grup de intelectuali care au avut norocul de a-l întîlni, mai ales dintre foştii elevi ai profesorului de la Facultatea de Arhitectură. Arhitect şi istoric al arhitecturii, Grigore Ionescu (1904-1992) are nevoie să fie mai bine cunoscut. Pînă la urmă, alegerea unor asemenea nume are tocmai rostul de a instrui şi de a propune un model moral. Cine-şi aduce aminte de sensibilitatea radiantă şi de generozitatea omului pentru care această pagină este neîncăpătoare e dator să spună şi altora cine a fost Grigore Ionescu. 

Născut la Floreşti-Prahova, unde tatăl său era şef de gară, tînărul şi-a întregit studiile la Roma, între 1931-1933. De atunci datează lucrarea despre bisericile din Ravenna şi prieteniile care-l vor însoţi toată viaţa. Cu D.M. Pippidi şi M. Berza, a căror mărturie despre această legătură trainică a supravieţuit în corespondenţa lor. Tot aşa, cu confraţi ca Richard Bordenache, N. Cucu şi Ştefan Balş. 

Din activitatea sa de constructor reţin aici numai sanatoriul TBC de la Bârnova şi, în Bucureşti, clădirea Facultăţii de drumuri şi poduri de la Institutul de Construcţii, precum şi spitalul care azi se cheamă, după numele unui pediatru fondator de şcoală, Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „Alfred Rusescu“; („Emilia Irza“, al cărei nume l-a purtat multă vreme, fusese îngropată ca eroină a clasei muncitoare în 1945, după o mare manifestaţie comunistă). În schimb, el a scris cea dintîi Istorie a arhitecturii româneşti (1937, cu prefaţă de N. Iorga), operă la care a revenit de mai multe ori prin amplele sinteze de mai tîrziu. Ca dascăl, a hotărnicit întregul domeniu şi a educat generaţii de specialişti, unii dintre ei ducînd mai departe, ca profesori la rîndul lor, acest învăţămînt. 

Lui i se datorează salvarea şi publicarea unei părţi din arhiva lui Lecomte du Noüy, pe care arhitectul francez o încredinţase lui Al. Tzigara-Samurcaş şi din care se înţeleg secretele de atelier ale unei mari activităţi de restaurare a monumentelor istorice româneşti. 

El este autorul Ghidului istoric şi artistic din 1938, indispensabil în literatura despre Bucureşti. Mă întreb de ce nici o editură nu s-a gîndit încă să reediteze cartea, din care ne putem da seama cît s-a pierdut din capitala lui Carol al II-lea. Este şi expresia devotamentului cu care Grigore Ionescu a iubit acest oraş. 

Semnătura lui este prima dintre cele cinci de pe memoriul din decembrie 1984 care a căutat să împiedice distrugerea Văcăreştilor. Era firesc ca, în 1990, cînd s-a refăcut Comisia Monumentelor Istorice – datorită energiei arheologului Radu Popa –, Grigore Ionescu să fie preşedintele ei, în semn de recunoştinţă pentru tot ce realizase ca să înjghebe la noi o cultură a patrimoniului. 

Respectul cordial de care se bucura din partea colegilor străini se vede din faptul că devenise membru al Institutului Internaţional al Castelelor. 

Să nu se uite, de asemenea, că, violonist, a făcut în tinereţe critică muzicală sub pseudonim („Ivan Jaleş“!) şi că, încă în ultimii ani, a tradus din poeţi ca Pierre Emmanuel şi Gabriel Marcel, tălmăciri rămase în caietele sale inedite. O mare pictură barocă (o copie după Iudita şi Holofern de Alessandro Allori, dacă nu mă înşel) şi o gravură franceză din secolul al XVIII-lea îi împodobeau locuinţa. 

Înzestrării artistice i-au corespuns modestia şi cinstea care formau originalitatea acestui caracter. Cea mai bună parte a generaţiei sale se cuvine să fie reprezentată prin amintirea sa. Aşa că strada pe care Internetul o semnalează numai pentru Jerry’s Pizza constituie un omagiu meritat.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.