Identitatea modernă a Devei este dată de stilul Secession, varianta vieneză a Art Nouveau. Scăpat la limită de demolare, centrul vechi, cum este numit, păstrează aroma începutului de secol XX, cu clădiri avînd funcţiuni diverse: sedii de instituţii publice sau private, localuri, imobile de locuit sau cu destinaţie culturală. Sintagma de „centru istoric” a fost mai greu de asociat cu clădirile de dată relativ recentă şi poate din acest motiv locuitorii nu şi-au prea dat seama că oraşul lor este totuşi tributar unui stil a cărui denumire – Secession – simboliza exact ruperea de o tradiţie considerată învechită.
Centrul vechi suferă astăzi, în cea mai mare parte, de pe urma neglijenţei şi incompetenţei cu care s-au făcut puţinele intervenţii, în special în anii ’90. Sediul Curţii de conturi este o copie neizbutită a sediului Prefecturii şi Consiliului Judeţean, fără îndoială cea mai spectaculoasă clădire a oraşului, copie care parcă justifică expresia conform căreia nu mai există meseriaşii de altădată. Singurul imobil renovat conform canoanelor este cel care adăposteşte Teatrul de Artă (care deţine şi un record – lucrările de renovare au început în 1988 şi au luat sfîrşit în 2010!).
Din păcate, lipsa unui arhitect-şef al oraşului şi-a pus amprenta asupra aproximaţiei cu care s-au făcut intervenţiile asupra zonei centrale. Practic, totul s-a făcut după ureche, lăsîndu-se la latitudinea constructorilor elementele decorative introduse, tipul de dale pentru pavaj (invariabil de proastă calitate, înfundate în patul de nisip la puţin timp după montare) şi culoarea faţadelor (probabil decisă în funcţie de culoarea vopselei disponibile pe moment). Deşi s-a dorit transformarea porţiunii mărginite de clădiri Secession în zonă pietonală, iniţiativa s-a transformat într-o soluţie incertă, în care convieţuiesc terase potrivite mai degrabă staţiunilor de munte cu automobile de şmecheri, pe care nu le opresc nici semnele de interdicţie şi nici poliţia comunitară. Pentru ca eclectismul să fie complet, la unul dintre capetele aşa-zisei zone pietonale au fost amplasate, fără prea mari griji estetice sau istorice, două monumente. Primul este al rezistenţei anticomuniste, un fel de stîncă fără măreţie, înaltă de doar doi metri, cu o cruce în vîrf şi cu cîteva nume de luptători anticomunişti, alese evident în mare viteză şi la mare întîmplare. Al doilea a apărut brusc, fiind un mic obelisc ce poartă numele lui Acaţiu (Akos) Barcsay, fost comite şi principe al Transilvaniei. Inscripţia de identificare de sub numele comemoratului, „proprietar al Cetăţii Devei”, este o găselniţă uşor hilară, din moment ce şirul proprietarilor Cetăţii Devei include multe alte nume (Iancu de Hunedoara, Gabriel şi Ştefan Bethlen, Gzorgy Rakoczy).
Perspectivele sînt incerte. În lipsa arhitectului-şef, nu există o viziune unitară asupra ansamblului Secession reprezentat de centrul vechi al Devei. Există însă multe dispute, alimentate de inconsecvenţe în finalizarea documentaţiei cerute de Uniunea Europeană pentru a debloca fondurile necesare unor intervenţii de amploare. În plus, improvizaţiile au dat naştere şi la temeri legate de faptul că s-ar putea angaja firme insuficient calificate pentru acest gen de lucrări.
Interesant este că ungurii par mult mai bine documentaţi asupra valorii arhitectonice reprezentate de clădirile Secession ale centrului Devei. În urmă cu aproape zece ani, pliante maghiare impecabil realizate promovau „traseul Secession”, cu pornire din Seghedin şi opriri succesive la Arad, Timişoara, Lipova şi Deva.
Alexandru Gruian este jurnalist, doctorand al Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.
