În prima fază a copilăriei, asociam Paştele cu sunetul făcut de bătutul covoarelor. Probabil că prima oară cînd am auzit acel zgomot cu ecou, venit de pe la vecini, am întrebat ce face aşa iar cineva mi-a răspuns că vine Paştele şi lumea bate covoarele. Eu oi fi reţinut doar prima parte a ideii, aceea că vine Paştele. Şi în mintea mea, Paştele căpătase forma unui fel de broască ţestoasă uriaşă, cu o carapace metalică (înrudită, nu ştiu cum, cu ceainicul de pe aragaz), care urca, pas cu pas, scările de ciment din capătul străzii unde locuiam. În reprezentarea mea, zgomotul fiecărei lovituri a bătătorului era de fapt sunetul făcut de fiecare pas cu care ţestoasa urca treptele. Pentru mine, aşa venea Paştele.
Curăţenia dinaintea sărbătorii îmi aduce aminte şi de femeile care, în acele vremuri, ajutau în casă la dereticat şi gătit. Era Maria, săsoaica – cred că o chema Schuster – cu obrajii ei roşii ca nişte mere. Se pricepea în special la gătit dar uneori, mai ales înainte de Paşte, ajuta şi la curăţenie. Maria lucrase şi în casa Philippide, la fratele cunoscutului scriitor. O ajuta la treburi pe cumnata lui Alexandru Philipide, o cucoană simandicoasă cu o talie invidiată de toate doamnele din Cîmpina şi care se pare că a şi fost descrisă de Philippide în romanul său Floarea din prăpastie sub numele de Viorica. Vecinii o puteau vedea pe doamna Philipide la geam scuturînd cu o graţie exagerată cîrpele de praf, cu mîinile înmănuşate şi un turban pe cap, împotriva prafului. Toată lumea se întreba cum de-şi păstra acea siluetă incredibilă deşi toţi o ştiau de mare gurmandă. Ei bine, Maria, servitoarea, „dădea din casă“, cum se spune astăzi, şi a dezvăluit alor mei şi probabil şi altora prin casele cărora mai mergea, marele secret al doamnei Philipide. Cică după fiecare masă copioasă şi de cîte ori se întorcea din vizitele de pe unde era tratată cu tot felul de bunătăţi, madam Philipide lua sare amară.
Imaginea Mariei Schuster din acele vremuri mi se completează în amintire cu cea a Anei „Ştrudel“. Numele îi venea de la priceperea de a face ştrudele în casă. Îmi amintesc vag de cocul ei în care se întrepătrundeau fire de păr alb şi negru. Cînd începea preparatul ştrudelelor, bucătăria se umplea de aluatul pe care ea îl întindea cu făcăleţul în foi de plăcintă pe toate mesele, pe scaune şi pe bufet, într-o revărsare care mă cam neliniştea. Nu mai ţin minte gustul ştrudelelor ei, dar mama spune că erau cele mai bune pe care le-a mîncat vreodată. Bărbatul Anei, Vasile, stătea lîngă lac şi era om bun la toate. De cîte ori se strica ceva prin casă, îi auzeam pronunţat numele. De la o vreme însă, atît el cît şi Ana au devenit mai scumpi la vedere şi foarte greu mai veneau să ajute la vreo treabă. Probabil că mai îmbătrîniseră.
Cîţiva ani mai tîrziu a apărut prin casa noastră (deja locuiam la bloc) o femeie uşor adusă de spate, cu faţa uscată ca o stafidă şi foarte iute în tot ce făcea. Era mereu de o veselie cam suspectă şi mi-aduc aminte cum odată, în timp ce spăla rufe, a început să facă: „Bang-bang, bang-bang, bang-bang!“. „Ce ai Mărioaro?“ – a întrebat-o bunică-mea. „Bang-bang, trag clopotele de la biserică. Cine o fi murit, o să întrebe unii. Păi, a murit nebuna de Marioara, o să răspundă alţii.“ Femeia îşi descria astfel propria înmormîntare care de altfel, nu după mult timp, a şi avut loc. Mai era şi Maria croitoreasa, la care mama şi bunica mergeau frecvent. Odată, cînd bunica m-a luat şi pe mine, aveam vreo 6 ani, am simţit că asist la o ştiinţă foarte complicată. Stăteam într-o cameră din casa Mariei, cu tavan înalt şi sobă de teracotă, în care peste tot erau întinse bucăţi de material pline de ace sau marcate cu creta şi pagini de ziar tăiate cu foarfeca. Bunica discuta cu Maria despre cum să croiască o fustă sau o rochie, iar eu făceam mari eforturi să pricep ceva. Cuvinte ca bie, clin sau plisat, cu care discuţia era presărată, mi se păreau nemaipomenit de misterioase. Maria era o femeie brunetă cu mustăţi. Mi-aduc aminte că m-a fascinat felul în care, în timp ce îi făcea bunicii o probă, stînd cu un genunchi pe jos, îşi punea ace cu gămălie între buze, chiar sub mustăţi.
Dacă, prin cine ştie ce minune, vreuna din aceste persoane n-o fi murit încă, înseamnă că mai trăieşte şi astăzi.
libertatea de impresie
O lume de demult
Andrei MANOLESCU
Adevarul.ro
