Strada Pietăţii nu mai există. De la 1970, cînd Henri Coandă, întors acasă, era răsfăţat de Ceauşescu, aşa că, la întrebarea ce mai doreşte, oaspetele a răspuns, ca un bun fiu, că i-ar plăcea să vadă o stradă din Bucureşti purtînd numele generalului Constantin Coandă. Henri a avut muzeul invenţiilor sale şi chiar, de la moartea sa, în 1972, strada proprie, în locul lui I.C. Frimu, bătrîn militant socialist. Pentru tată-său, fost prim-ministru şi preşedinte al Senatului, s-a căutat o stradă cu un nume desuet, care, atunci, avea deja 70 de ani. Ultima casă din cele vechi, aceea de la colţul cu Vasile Alecsandri, este din 1900 (acolo a trăit Titus Popovici, romancierul).
Deci, cînd era strada Pietăţii, pornind de la Clopotarii Vechi, se aliniau locuinţe de tîrgoveţi, doar cu parter şi pivniţă, sau, ceva mai tîrziu, cu demisol şi un parter înalt sau un singur etaj. Curtea sau grădina, în spate sau alături, au servit pentru cîte un bloc. Unul se supraînălţează acum. Totuşi, e o plăcere să vezi, aproape neatinse, cele două şiruri de case care aveau ambiţia să imite stilul franţuzesc, cu stucaturi, dar, din cauza mijloacelor mai modeste decît la boieri, nu se remarcă prin dimensiuni. Străzile din jur au crescut în acelaşi timp. De pildă, pe strada Povernei – nume care arată că odinioară se vindea acolo rachiu –, puţine case vechi şi-au păstrat înfăţişarea, dar una, nr. 9, ascunsă de un minimarket înjghebat la intrarea pe care a blocat-o de cîţiva ani, mai poartă pe fronton data 1896 şi iniţialele cui o avea pe atunci. Peste drum a fost, altădată, la nr. 8, casa lui Theodor Rosetti, fratele Doamnei Elena Cuza, pe care în zadar am încercat să o feresc de demolare. Înaltul magistrat, care, pe lîngă prim-ministru în 1888-1889, a fost şi între întemeietorii Junimii, îşi clădise cam în aceeaşi vreme o căsuţă neoclasică pe care o înnobila numai blazonul de pe frunte cu cei trei trandafiri. Nici faptul că o locuise – drept chiriaş, desigur – Luchian n-a putut împiedica să se înalţe în locul ei un bloc greoi.
Întîlnirea străzii Povernei cu str. General C. Coandă se face între numerele 4 şi 6 din a doua. Dublată cu nr. 37 din str. Povernei este, după colţ, nr. 4, cu grădina de trandafiri prin care se plimbau acum 60 de ani doamna Elise Florescu şi sora ei. Le rămăseseră casa şi biblioteca de la profesorul de latină G. Florescu, traducătorul lui Ovidiu. Tatăl meu îi fusese elev. De partea cealaltă a aceluiaşi trotuar, str. Coandă continuă cu nr. 6, ale cărei trei ferestre sînt împodobite cu cadre înflorite de stuc. Înghesuită în spatele acestei case şi al numărului 32 de pe Povernei, cu ieşiri în ambele direcţii, se găseşte o casă cu parter înalt, al cărei vestibul încadrat de patru coloane se închide cu un vitraj, probabil adăugat. Fără să mă fi putut apropia, mi se pare că sînt două corpuri de clădire îmbucate unul într-altul. Deasupra vechii intrări care priveşte spre Povernei, o frumoasă inscripţie precizează data şi proprietarul: 1897, Preotul Măldărescu. Văzînd o doamnă care stropea muşcatele de pe treptele din faţa uşii la nr. 8 (Coandă), am îndrăznit să întreb cine a fost preotul. Răspunsul a fost: „Prea multe vreţi să ştiţi!“
Neîncrederea în oricine ţi se opreşte la poartă a crescut în ultima vreme. De aceea, gardurile de fier forjat au fost astupate cu plăci de plastic. Oamenii se ascund. Să nu vadă alţii ce au ei. Vor să trăiască de parcă ar fi singuri pe lume.
Am trecut mai departe. Alături, la nr. 11, latura e la stradă şi intrarea între două coloane are în faţă calcanul clădirii vecine peste o curte strîmtă ca un culoar. A fost casa generalului Porumbaru, unde a locuit şi fiica sa, sculptoriţa Olga Porumbaru, soţia lui Constantin Baraschi. Înainte de a se sfîrşi strada, apare intrarea Blaj. În fund – vila N. Mavrocordat, construită englezeşte în cărămidă aparentă. Arhitectul ei a fost, pe la 1931, G.M. Cantacuzino. În copilăria mea, nu te puteai apropia de ea, de cîte maşini erau în faţă. O ocoleam, fiindcă se spunea că e a Securităţii. Acum o păzeşte un cîine de rasă, vigilent.
Cît mai supravieţuiesc, asemenea enclave sînt mărturiile unei vîrste a oraşului, de-a lungul căreia, din ultimele zile ale secolului al XIX-lea pînă adînc în perioada interbelică, s-au schimbat şi categoriile sociale, şi gusturile locuitorilor. Dispariţia acestor insule ne-ar face să nu venim din nimic.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: adevarul.ro
