De la un punct încolo, nu le mai cerem celorlalți să renunțe

la nimic pentru noi, ne acceptăm unul altuia brutalitatea,

amintirile închipuite, tăcerea prelungă albăstrindu-se a moarte.

Mici momente de bucurie exagerată care maschează și mimează

ceea am crezut că într-un final o să vină.

 

Poate că nu sînt eu femeia care a existat pînă acum în viața mea

mă mut dintr-o camera în alta, sting toate luminile,

dorm cu cuțitul pe noptieră, cumpărat din piața San Telmo,

unde l-am văzut pe Joaquin Sabina și m-am gîndit că aș putea să

îmbătrînesc și eu cu o față senină, ascunzîndu-mă printre oameni.

 

Două luni de primăvară deja au trecut, după ora zece seara nu

se mai iese din casă, oamenii stau la coadă la pîine și pîinea aceea

e singurul lucru posibil, singura certitudine. Libertatea e raționalizată,

fiul meu e raționalizat și de fiecare dată cînd plec de lîngă el,

îmi înghit limba și în spatele ochilor mei, ienicerii își ascut iataganele.

 

Pentru siguranța dumneavoastră, rămîneți în casă, bucurați-vă cînd

întindeți pateul pe pîine, imaginați-vă că sînteți dumneavoastră lungită

pe un șezlong lîngă marea egee, dacă vă ustură ochii nu e de la tot fumul

din sufragerie, e de la apa sărată prin care ați văzut căluți de mare.

Rămîneți în casă. Încuiați ușa de la intrare de trei ori. Nu mai așteptați nimic.