am fost milioane

care am iubit în cămine studențești mizerabile,

milioane

care avem în oase nu calciu,

ci melancolia curților pline de gunoaie,

 

a ferestrelor de la care se văd numai cîini tolăniți la soare în moloz

cînd tu vorbești la telefon cu fata pe care o iubești

într-o după-amiază, sînteți tineri,

și la început nu știți nici unul ce să simțiți

despre faptul că e însărcinată,

 

treptat, an după an,

nu repede, o, nu repede,

curțile astea sînt golite de gunoaie

oamenii știu acum ce să simtă,

și vorbesc ca în reclame de la ferestre care dau spre mare,

iar după douăzeci de ani, după treizeci de ani,

noi care am avut proasta inspirație

să iubim în cămine mizerabile

în loc să ne petrecem tinerețea pe iahturi

sîntem din ce în ce mai puțini,

 

molozul e încărcat cu cîini cu tot,

și nouă nu ne mai rămîne decît să ne legăm cu lanțuri de gunoaiele care au mai rămas

ca să nu fie luate,

 

în vreme ce lumea clatină din cap

și nu înțelege de ce ne opunem progresului,

cînd noi nu ne opunem decît morții,

cu melancolia noastră rezonabilă,

care nu se poate totuși ascunde

nici măcar la telefon.