am fost milioane
care am iubit în cămine studențești mizerabile,
milioane
care avem în oase nu calciu,
ci melancolia curților pline de gunoaie,
a ferestrelor de la care se văd numai cîini tolăniți la soare în moloz
cînd tu vorbești la telefon cu fata pe care o iubești
într-o după-amiază, sînteți tineri,
și la început nu știți nici unul ce să simțiți
despre faptul că e însărcinată,
treptat, an după an,
nu repede, o, nu repede,
curțile astea sînt golite de gunoaie
oamenii știu acum ce să simtă,
și vorbesc ca în reclame de la ferestre care dau spre mare,
iar după douăzeci de ani, după treizeci de ani,
noi care am avut proasta inspirație
să iubim în cămine mizerabile
în loc să ne petrecem tinerețea pe iahturi
sîntem din ce în ce mai puțini,
molozul e încărcat cu cîini cu tot,
și nouă nu ne mai rămîne decît să ne legăm cu lanțuri de gunoaiele care au mai rămas
ca să nu fie luate,
în vreme ce lumea clatină din cap
și nu înțelege de ce ne opunem progresului,
cînd noi nu ne opunem decît morții,
cu melancolia noastră rezonabilă,
care nu se poate totuși ascunde
nici măcar la telefon.
