Sîntem asemenea sfinților noștri, mi-a venit în minte în timp ce așteptam la trecerea de pietoni, pentru a traversa. Unii oameni s-au metamorfozat găsindu-și sensul în credință și au căutat să facă bine după putința lor, devenind astfel sfinți. Nu există om care are numai calități, cum nu există om total rău. În noi toți există și binele, și răul, și putem observa în noi binele și răul, în diferite momente ale vieții. Atunci cînd viața este tandră cu noi și nu avem parte de evenimente majore negative, noi vom fi buni și ne vom dezvolta calitățile noastre. Dacă însă ne confruntăm cu traume majore ce ne modifică substanțial echilibrul vieții, cel emoțional sau cel concret (material), vom observa la noi trăsături ce pot fi detestabile.

Oliver Sacks (neurolog) se dezvăluie pe sine cu mult curaj, legat de ce au însemnat rolul de pacient și infirmitatea piciorului produsă de un stupid accident, în timpul unei drumeții. Acesta descrie cum, copleșit de invaliditatea sa, în timpul petrecut într-un centru de recuperare, vede o echipă de tineri care jucau rugby și are un acces brusc de ură la adresa acestora: „Detestam exuberanța lor lipsită de griji și libertatea [...], i-am privit cu virulentă invidie, cu egoistă ranchiună, cu otrăvită ciudă a invalidului. Apoi am întors capul, nu mai suportam să-i privesc – după cum nu mai suportam nici propriile sentimente și urîțenia interioară care se dăduse în vileag“. Așa cum spune, îi este greu să se privească în această oglindă; oamenii vor să-și amintească lucrurile frumoase, momentele de bucurie, de bunătate, gesturile nobile, sentimentele lor de generozitate, curajul de care sînt în stare, în nici un caz că pot deveni ființe detestabile, capabile de cruzime, dușmănie, mizantropi, înverșunați, dornici de a răni pînă la viscere.

M-am întrebat adesea ce îl determină pe un om să arunce cuvinte pline de ură care produc suferință în cel căruia îi sînt adresate. Ce te face să fii ironic, șfichiuitor? Să te oprești din mersul propriu și să-l lovești pe cel care nu se încadrează în ceea ce tu gîndești? Cum să verși atîta ură? –iar aici mă gîndesc mult și la cei din mediul online (hater-ii), care-și revarsă critica într-un mod urît, dureros și nejustificat. Sigur, acolo unde este patologie funcțională, și da, sînt mulți sub incidența acesteia, nediagnosticați, incapabili de control, unii nici măcar neconștientizîndu-și comportamentul deviat, poate fi o justificare. Și nu există soluție pentru aceștia decît de a nu fi luați în seamă, ei sînt niște oameni suferinzi în interior și în profunzimea eului lor, iar compasiunea trebuie să ne fie la îndemînă atunci cînd observăm suferința viperină. În timpul studenției, profesorul G. Ionescu, care preda psihopatologie, ne-a spus: „Toți intrăm sub incidența tulburărilor de personalitate într-o măsură mai mare sau mai mică, aceasta-i normalitatea“.

O cunoștință, care și-a finalizat studiile la o universitate de top din afară, îmi spunea cum a fost promovată o activitate într-un articol, pe care a avut surpriza să-l vadă share-uit de mai mulți prieteni în mediul online. Era frumos scris și evidenția aportul acelei persoane. Aceasta îmi spunea cum nu s-a simțit confortabil să-l posteze pe wall-ul personal, întrucît redă parțial activitatea sa și ar părea că se laudă, plus frica de ceea ce vor spune cei care cunosc mai multe detalii. Ar judeca-o aspru și ar considera că este o impostoare. Acest om este de o empatie, inteligență și sensibilitate rar întîlnite. Un om bun și cu mult bun-simț, care face mult bine în preajma sa. Țin minte că i-am răspuns atunci că ar trebui să posteze articolul, întrucît este o informație care poate fi de folos cuiva bine intenționat și care ar putea să aducă schimbare pentru cineva. O persoană care va căuta să critice și să vadă ceva rău în articolul respectiv înseamnă că oricum nu va fi oprită să critice și este alegerea care-i aparține acelei persoane. Iar dacă cineva simte nevoia să-ți dea feedback, doar blîndețea și asertivitatea sînt calitățile ce ajută ca acel feedback să poată fi primit fix ca o informație de ajutor. Știu mulți oameni care fac lucruri bune și mult bine în preajma lor, dar care, de frica de a fi judecați, criticați, nu îndrăznesc să facă vizibile multe dintre lucrurile bune pe care le fac bine. Este în mentalul colectiv al educației noastre să nu vorbim despre noi, nu mă refer la cei narcisici aici, despre care am scris și care intră sub incidența narcisismului malign, ci la oamenii de bună-credință care fac lucruri valoroase, dar care nu îndrăznesc să se expună de frica hater-ilor ce se asmut precum o haită de lupi. Cei care atacă o fac căutînd o formă de se simți văzuți, de a se răzbuna, de a se lupta cu angoasa morții. În cazuri rare, poate însemna și ideea de a dezbate ca plăcere intelectuală și a produce noi idei constructive. Depinde de poziționarea scopului interior al criticii.

Erickson numește „confuzie de rol“ cînd nu reușești să stabilești un sens al propriei identități în viața reală și îți construiești un sine digital. În cartea sa The Cyber Effect, Mary Aiken scrie despre cum capacitatea de a răni de la distanță este mai crescută decît dacă ai fi în fața persoanei căreia îi adresezi cuvinte dureroase, întrucît atunci ar trebui să te confrunți cu efectele propriei agresiuni. Este ceea ce se aplică în psihologia militară – ordinul de a ucide de la distanță mare se consideră a fi mai ușor de îndeplinit decît cel de la distanță mică, în care îți poți privi inamicul.

Cei care aleg sadismul atunci cînd corectează ceva sau pe cineva intră sub incidența patologiei, iar aici fac referire mai ales la cei care au și putere socială și obțin satisfacție prin umilirea și atacarea, uneori pînă la anularea sau chiar disoluția identității cuiva. De altfel, azi acest fenomen este încadrat ca abuz emoțional, numit în psihologie „sindromul Gaslighting“.  Fromm, psihanalist și sociolog, radiografiază, în cartea sa Anatomia distructivității umane, sadismul ca formă de divertisment pentru vînători, care își satisfac dorința de putere și control. Cei care se hrănesc din critică și din a-i vîna pe cei din preajmă, însetați de o răzbunare pe care o duc doar ei, clivează o traumă profundă pe care au trăit-o cîndva pe parcursul vieții, ce poate fi de multe ori neconștientizată, poate fi un clivaj cognitiv produs la nivel intelectual sau un clivaj emoțional.

La nivel social, mesajul dublu – una spun și alta fac – devine un mesaj confunzant care te prinde într-o captivitate ce duce la ambivalență emoțională și cognitivă, implicit la comportamente dezechilibrate care produc suferința proprie, dar și pe a celor din preajmă. Disonanța cognitivă pe care o putem observa la unii dintre noi (de altfel, oameni intelectuali, cu studii, cu o viață interioară bogată) pare surprinzătoare, dar are mai multe explicații privitoare la ceea ce o produce, unele țin de capacitatea intelectuală, altele de momentele traumatice traversate, altele de nivelul emoțional. Ne rănim și-i rănim pe cei din jur cu acțiunile noastre. Dacă am fi atenți la noi înșine și într-o relație cu sinele nostru – adică centrați pe noi printr-un dialog interior cu noi – și nu pe cei din preajmă, dacă am înceta să mai analizăm viața celorlalți, am observa propria noastră ambivalență și am putea-o îndrepta, ceea ce ar duce la o îmbunătățire a vieții noastre.

Cînd am început să scriu despre anumite subiecte, pe care eu le-am considerat puse sub preș, despre anumite prejudecăți care sînt înrădăcinate în mentalul nostru colectiv, am început să fiu atacată de unele persoane. M-am întrebat ce este în acești oameni care simt nevoia să atace, atunci cînd nu sînt în acord cu tine. Nu-ți place ce citești, nu mai citi. Nu ești de acord cu ce scrie cineva, treci mai departe. Lipsa acută a educației psihologice, și aici mă refer la noțiunea bunătății (nu ești bun doar dacă îți faci pomană, să fii bun în interiorul tău înseamnă mai mult, altfel este fățărnicie) de la nivelul societății, este rezultatul anilor de comunism în care s-a încercat nivelarea emoțională, cruzimea față de cei slabi și diferiți, critica văzută ca un model prin care se considera că vei fi stimulat să devii o variantă a ta mai bună, nevoia de validare internă prin a-i corecta pe cei din jur, etichetarea celor vulnerabili psihic sau de altă etnie, iar ca rezultat, azi, avem un naționalism greșit înțeles, o lipsă de empatie și de bunăvoință, de amabilitate, la nivel social, care se observă în acțiunile adulților de azi, în lipsa zîmbetului, în lipsa disponibilității, a amabilității, în ajutorul acordat așteptînd recompensa (te-am ajutat, acum aștept să-mi întorci favoarea).

Dar, cum educația a însemnat competitivitate, de aici și setarea unor tipare mentale de a nu ceda, de a nu lăsa de la tine, de a nu pierde, să nu ratăm nici o șansă/oportunitate, o luptă pînă în pînzele albe, fără a analiza dacă este o luptă care merită să fie dusă. Noi ne aflăm într-o stare de vigilență în loc să fim relaxați, ca nu cumva să ia startul altcineva, o rivalitate socială încurajată total nesănătos pe care o perpetuăm și azi. Compararea cu ceilalți, recompensa și validarea doar prin prisma unor rezultate înalte, ce nu pot fi atinse de majoritate, ci doar de un număr statistic redus, au drept consecințe comportamentele sadice de azi, lipsa empatiei față de cineva aflat în suferință, lipsa încrederii în noi înșine, suspiciunea, încercarea de a vedea ceva urît în orice act simplu, invidia, starea de atac și de agresivitate crescută.

Nu vreau să generalizez, și nici nu cred că societatea merge mai rău, din contră, cred că evoluția umană este ascendentă. Azi nu mai ieșim în piața publică, la fel ca pe vremea romanilor, să ne rînjim la spectacole sadice, chiar acea coridă unde taurii erau înjunghiați în uralele publicului a fost interzisă în urmă cu puțini ani. Deci este o evoluție prin faptul că am căpătat mai multă înțelegere față de semenii noștri mai puțin norocoși, dar și față de animale, încet-încet se va produce schimbarea de a avea mai multă grijă de mediul nostru, de natură, de generațiile ce ne vor urma. Vom reuși să ne educăm privind frica, astfel încît poveștile care ni s-au spus în copilărie, pline de frică, să fie înlocuite cu povești unde empatia și bunătatea să predomine. Educația este cheia. Și aici mă refer la educația emoțională, întrucît degeaba ești un intelectual și un om înzestrat cognitiv, dacă emoțional ai rămas captiv instinctelor primare și primitivismului emoțional, al poveștilor mediului înconjurător în care abuzul emoțional este perpetuat ca mod de viață și cauți să te poziționezi superior prin erudiția ta, iar etichetarea celor diferiți te caracterizează.

Este important să conștientizăm repercusiunile pe care le are comportamentul nostru asupra celor din preajmă. Sîntem un sistem care interacționează cu alte sisteme, ce fac parte dintr-un sistem mai mare. Practic, sîntem interconectați unul la celălalt, iar teoriile dezvoltate în zona atașamentului confirmă acest aspect; copilul este un sistem independent de mama sa, dar care depinde de sistemul familiei sale, la rîndul acesteia format din partener, familia lărgită. Depindem de persoanele cu care interacționăm pe parcursul copilăriei, de la cei care ne formează mediul familial la cei care ne sînt mediu social, apoi cu cît creștem ne lărgim sistemul/mediul și depindem de cei din sistemul formal și informal. De aceea este necesar să ne conștientizăm problemele din sfera emoțională, nu există om care să nu aibă lucruri de așezat și vindecat, și să căutăm cunoașterea pentru a ne reduce narcisismul și egocentrismul, să sesizăm mesajele duble pe care le folosim, deoarece acestea sînt specifice celor care suferă de nefericire cronică.

Un prim pas ar fi conștientizarea că ceea ce spunem și cum acționăm are reverberație în cei din preajma noastră. Să dăm un sens mai profund vieții, să căutăm cunoașterea, învățarea, implicarea, dăruirea, recunoștința și blîndețea. Sănătos ar fi ca, atunci cînd nu sîntem de acord cu ceva, să ne vedem de propriul drum și să căutăm să ne îmbunătățim pe noi, sau dacă chiar simțim nevoia corectării celuilalt, să avem asertivitatea, blîndețea de a o spune astfel încît să nu rănim. Altcineva, o persoană cu succes social și profesional, îmi spunea pe parcursul unei terapii că își caută blîndețea și cît de greu îi este să fie o persoană blîndă, de teama de a nu fi privit ca fiind slab și de a nu fi atacat, de a nu fi luat de fraier.   

Pentru toate acestea este nevoie de o vindecare proprie, individuală. Atunci cînd vom reuși să așezăm lucruri în noi, vom deveni mai blînzi și mai relaxați cu cei din jur și, implicit, vom trăi mai bine noi cu noi. Închei această opinie personală privind necesitatea și puterea blîndeții, ca parte a întregului căruia îi aparținem, cu o parabolă pe care am citit-o în cartea de memorii a dr. I. Yalom.

„Un rabin stătea de vorbă cu Dumnezeu despre Rai și Iad. «Îți voi arăta Iadul», i-a spus Dumnezeu rabinului, conducîndu-l într-o încăpere în care se afla o masă rotundă. Oamenii așezați în jurul mesei erau flămînzi și disperați. Pe mijlocul mesei se găsea un ceaun imens cu tocană din care se ridica un miros atît de îmbietor că rabinul a simțit că-i plouă în gură. Fiecare persoană de la masă ținea în mînă o lingură cu coada foarte lungă. Lingurile ajungeau la ceaun, dar erau mai lungi decît brațele înfometaților, astfel că aceștia nu reușeau să aducă mîncarea la gură. Rabinul a văzut cît de mult sufereau oamenii aceștia.

«Acum îți voi arăta Raiul», i-a spus Dumnezeu rabinului și l-a condus într-o cameră identică cu prima. Aceeași masă mare, rotundă, același ceaun cu tocană. Oamenii așezați la masă țineau în mîini aceleași linguri cu coadă lungă – dar aici toți păreau bine hrăniți, erau durdulii, veseli și vorbăreți. Rabinul nu înțelegea. «Este simplu, dar presupune o anumită abilitate», i‑a spus Dumnezeu. «Vezi tu, oamenii din camera asta au învățat să se hrănească unii pe ceilalți.»“

Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală, psiholog autonom în psihologia muncii.

 Foto: wikimedia commons