A devenit din ce în ce mai ușor să ne imaginăm viitorul. Apocaliptic sau paradiziac, imaginarul modern este un caleidoscop de aspirații, temeri și speranțe cu bătaie lungă. Una dintre speranțe este cea legată de viitorul speciei umane, aflată la intersecția roboticii, biomedicinei și sferei digitale. Moștenitori ai Renașterii și ai epocilor științifice succesive, ne-am obișnuit să concepem ființa umană ca pe o mașinărie inteligentă, care poate fi perfecționată. Am moștenit de asemenea o viziune dualistă asupra individului, despre care spunem astăzi că este format din trup și suflet, materie și procese care pot fi reduse la materia biologică și la proprietățile ei. Tipul acesta de neo-cartezianism i-a făcut pe mulți gînditori, oameni de știință și tehnocrați, să propună ideea că ființa umană își poate depăși limitările sale biologice prin știință și tehnologie. În 1957, biologul evoluționist englez Julian Huxley, fratele celebrului romancier, inventează termenul de „transumanism“, prin care descrie acea filozofie a ameliorării speciei umane și a mediului social prin știință și tehnologie. Se naște astfel ideea radicală că nimic nu este imposibil în progresul civilizației umane, iar individul se poate debarasa de constrîngerile sale biologice. Nu este vorba doar de dorința de a elimina bolile, defectele genetice și de a crește speranța de viață a omului, ci și de dorința de a suprima complet îmbătrînirea și chiar moartea individului. Sub egida acestei teorii se derulează o mare parte din cercetările legate de inteligența artificială, biotehnologie și genetică din zilele noastre. Destinul ființei umane este, astfel, acela de a‑și transcende propria umanitate, de a se ridica deasupra originilor sale umile și de a deveni, prin forțe proprii, o formă de viață superioară omului modern.

Ca cele mai multe dintre teoriile și curentele de gîndire moderne, și doctrina transumanistă are rădăcini premoderne serioase. Evident, o astfel de filozofie nu se poate naște decît în sînul unui reducționism științific modern, însă esența viziunii transumaniste nu este o invenție a secolului al XX-lea. Mai mult, însuși termenul de „transumanism“ are un precursor de care puțini oameni de știință, îmi închipui, doresc să-și amintească. Este vorba de poetul italian Dante Alighieri. Surpriză mare, aceea de a-l aminti pe Dante în discuții despre transumanism; însă omul medieval, pe care opera lui Dante îl sintetizează mai bine decît oricare alta, este apărătorul unui transumanism teist, de data aceasta, însă nu mai puțin transumanist. Istoria culturii europene trebuie să îi răpească lui Huxley meritul de a fi moșit „transumanismul“ în Occident. În primul, și cel mai programatic, cînt al Paradisului din Divina Comedie, Dante prezintă, cu o salvă de tun, proiectul transumanist al lumii premoderne: a depăși natura umană nu se poate descrie în cuvinte. Pentru a exprima actul de depășire a condiției umane, Dante folosește verbul italian trasumanar, creat de el, fără echivalent în limbile moderne: „S-arăt per verba ce-i transumanare / nu-i chip să pot, ci-ajunge-exemplul dat / cui grația-i păstreaz-asemeni stare“ (traducere de George Coșbuc).

Exemplul dat de Dante este mitul lui Glaucos în varianta relatată de Ovidiu în Metamorfoze. După ce a gustat dintr-o iarbă fermecată, pescarul Glaucos a fost transformat în ființă marină, ajungînd zeu al adîncurilor. Transumanist fără știință, poetul latin îl ajută pe Glaucos să-și depășească condiția umană prin modificări chimice și metabolice: un fel de human enhancement prin consum de superfood modificată genetic.

La Dante, transumanarea are alt sens. Dacă Glaucos ajunge din pură întîmplare un fel de Übermensch profetic al antichității, pentru Dante, omul este chemat mai întîi să-și înțeleagă originea și vocația sa divină, iar pe urmă să aleagă. Pentru poetul florentin, transumanarea are la bază o intuiție filozofică despre chemarea existențială a omului la autodepășire – în comun cu viziunea materialistă a transumaniștilor –, circumscrisă unui cadru teist de sorginte creștină – în răspăr cu viziunea materialistă –, în ciuda elementelor clasic-mitologice de care poetul se folosește pentru contextualizare (mitul ovidian). Transumanarea dantescă reprezintă credința că omul este chemat să devină mai mult decît ceea ce este pe pămînt și să-și depășească condiția printr-un fel de teoză existențială.

Dualismul transumanistului modern, care concepe cu ușurință existența unui suflet rațional în absența unui corp sortit pierii, se opune radical viziunii moniste și aproape fenomenologice a lui Dante, pentru care sinele nu se poate concepe în afara unei corporalități. Sinele este funcție de corp și suflet. În procesul de transumanare, trupul și sufletul rămîn în perfectă uniune. Depășirea naturii umane este misterul creștin al vieții în Împărăția lui Dumnezeu fără însă vreo diminuare de sine. Paradisul este, dincolo de poezie, o scară a lui Iacob spre capătul procesului de transumanare. Deși tehnologia nu are nimic de-a face cu demersul pelerinului vizionar, știința divină ajută ascensiunea individului dincolo de marginile naturii umane. Sau poate că este vorba totuși de tehnologie. Iluminarea sinelui pe măsură ce străbate sferele cerești presupune o nouă viziune, o nouă pereche de ochi inteligenți, am putea spune, cu ajutorul cărora se poate face experiența Empireului, a acelei substanțe divine dincolo de timp și spațiu care nu se poate „arăta per verba“, sediul dumnezeirii, dar și al transumanului.

Viziunea transumanistă a lui Dante respinge încercările noastre de alegorizare și propune, în schimb, o imagine radicală a sensului existenței. Transumanarea nu este un enhancement fizic (sau etic, precum extropianismul sau tehnogaianismul) al vieții, ci o transformare radicală, ontologică și metafizică a ființei umane în singularitatea sa personală, întrupată. Este vorba de o metamorfoză aproape ovidiană la care transumanismul modern, în captivitatea sa biotehnologică, nu poate accede. Totuși, ambele curente exploatează metafora transgresiunii. Pentru transumaniști, stă în puterea omului să depășească ceea ce pare a fi un dat, un borderline. În cartea sa Transumanism și societate, Steven Lilley subliniază diferența dintre transcendere și transgresiune din perspectiva naturii umane înțeleasă ca fiind plastică, maleabilă. Această problemă este deja prezentă la Dante. Poetul ne prezintă un Ulise însetat de cunoaștere și de autodepășire care totuși eșuează prin, îndrăznesc a o numi, dorință transumanist-demiurgică. Vorbind din adîncul Infernului, Ulise relatează că misiunea sa de a descoperi ceea ce nu îi este dat omului să cunoască a eșuat, deși „făcurăm din lopeți aripi nebune“. Ulisele lui Dante pleacă într-o expediție departe de patria sa Itaca și de originalul homeric, „dincolo de soare“, în căutarea adevărului prin forțe proprii. Corabia se scufundă în largul muntelui Purgatoriului, unde nu le este dat celor vii fără mandat divin să ajungă. Amintind mitul lui Dedal și Icar, metafora tehnică a lopeților preschimbate în aripi descrie încercarea lui Ulise de a transcende prin tehnologie spre un alt nivel epistemic, tentația transgresivă a omului de a se situa în afara hotarelor condiției sale. Ulise s-ar fi simțit în Silicon Valley ca la el acasă.

În Evul Mediu latin, ideea că natura umană nu este fixă era foarte răspîndită. Pentru omul creștin medieval, ființa umană se află într-un dublu deficit de plenitudine: pe de-o parte, efectele păcatului originar care virusează de mii de ani întreaga omenire, iar pe de altă parte, făgăduința transformatoare a lui Hristos în Împărăția lui Dumnezeu. Conștiința acestui adevăr de credință creează în mintea multor autori medievali speculații fecunde despre omul perfect, despre ceea ce se află dincolo de natura umană, dincolo de materie și de datele existenței de aici și acum.

Unul dintre reprezentanții acestui curent speculativ este Alain de Lille, poet și teolog francez de la sfîrșitul veacului al XII-lea. Se poate spune despre Alain că a fost un constructivist avant la lettre. În poemul său alegoric latin Anticlaudianus, acesta răspunde nu numai la întrebarea ce este omul, dar și la ce poate fi acesta. În misiunea sa de a crea omul perfect, Natura realizează că toată opera ei este imperfectă și cere ajutorul Virtuților. Visul Naturii pentru omul divin mobilizează întreaga creație, care participă activ la actul suprem de construcție umană. Totuși, nici Natura, nici Teologia și nici Credința nu pot oferi ceea ce lipsește, și anume un suflet, o inteligență divină. Aceasta doar Dumnezeu o poate oferi, ceea ce și face. Pe pămînt, Natura construiește, arhitectural, un corp uman pe care îl înzestrează cu sufletul dăruit de Dumnezeu, iar Omul cel Nou se naște. Acest arhetip și prototip transuman este bazat pe un model antropologic diferit de cel al transumanistului modern. În ambele cazuri, idealul se află dincolo de coordonatele actuale. Pentru Alain, omul ideal se află dincolo de natură și materie, în lumea ideilor și a lui Dumnezeu. În schimb, transumanistul modern, care caută să redefinească natura umană sau așteaptă un A.I. takeover, are o viziune imanentă despre ceea ce omul poate realiza în saltul său postuman. Alain poate extinde speculația despre posibilitățile umane odată ce Omul cel Nou apare, dar imaginația și posibilitățile sale cognitive sînt condiționate de perspectiva teistă adoptată. Ca și Dante, Alain dorește ca omul să facă saltul ontologic dincolo de propriile sale hotare, dar nu poate concepe o existență transumană din interiorul materiei și în absența suflului divin. Neoplatonismul alegoric al lui Alain are parfum transuman: mintea divină de care Natura are nevoie pentru a săvîrși Omul cel Nou are, notează Alain, „o înțelepciune dincolo de om“ (trans hominem).

Pentru teologul medieval, perspectiva transumanistă face parte din destinul ființei umane, dar nu se poate împlini decît prin contact cu alteritatea divină. În schimb, omul cis-umanist este constrîns să rămînă prins în destinul tragic al materialității nemîntuite. Infernul lui Dante, pentru a încheia cu acesta, nu este populat cu suflete pedepsite de către un Dumnezeu răzbunător, ci cu existențe tragice care au rămas dincoace de umanitate, refuzînd apelul radical al transcendenței.

Cristian N. Ispir, dr. în istorie medievală al King’s College London, este cercetător la British Library şi asistent universitar la University College London.