Își petrecuse ziua hălăduind ocoș de la o grotă la alta prin acel podiș unde își făcuseră sălașul. Căuta un perete gol să picteze. Pregătise pigmenții ocru. Găsise deja o intrare la baza unui copac. Era ucenic într-ale meșteșugului. Drept însemn, avea la brîu un acoperămînt firav din piele de cal, nu blănuri ca bătrînii. Cu o zi înainte asistase la o scenă de vînătoare. Vînaseră un bizon și o pasăre fîlfîise pe deasupra creștetului cînd jivina își dăduse duhul. Zăcea pe o parte, cu burta sfîșiată, pe iarba udă de sînge i se întindeau măruntaiele. Odată spintecat, s-au hrănit cu mădularele animalului, simțindu-i vîna cum le urcă prin vene ca seva unui arbore uriaș. O comuniune cu spiritul aciuat în carne. Care îi picase cam greu la stomac. În seara aceea, odată intrat în peștera cînd strîmtă, cînd largă, își clătise ochii cu pereții umpluți de strămoșii lor. Se holbase la turmele înscrise în calcar pînă ce l-a cuprins în mrejele lui somnul. Adoarme sub acei tauri imenși, la lumina făcliei. Curînd, se vede transportat în lumea de dincolo, cea despre care le spunea vraciul. Vînează din nou bizonul. Imens, atacîndu-l frontal. Copitele fac pămîntul să se cutremure într-un iureș de tunete. Sub mijloc, veșmîntul îi freamătă. Se înfierbîntă. Apucă sulița și, apărîndu-se, o-nfige cu putere între picioarele din spate ale jivinei ce spumegă de năduf. Simte cum se prelinge toată vigoarea. Zace pe-o parte, cu burta sfîșiată, pe iarba udă de sînge i se întind măruntaiele. Își vede moartea cu ochii. Îl trezește strigăt de cobe. A doua zi, amintindu-și anevoie culorile, avea s-o picteze în loc ferit.
Cînd vizitezi Lascaux, cel puțin ultima copie, terminată în 2016 – aduc mulțumiri pe această cale ALCA, Agenția Culturală a Regiunii Nouvelle-Aquitaine, care mi-a facilitat vizita sitului în cadrul unei rezidențe de traducere la Bordeaux –, ești parcă teleportat în Paleoliticul superior, cu 20.000 de ani în urmă, atunci cînd omul de Cro-Magnon bîjbîia prin caverne, și îți închipui picturile rupestre pîlpîind la licărul făcliilor, mișcîndu-se în slow motion. Singura secvență la care nu ai acces printre reproducerile făcute de către specialiștii în pictura decorativă e celebra Scène du Puits. O poți însă vedea în sectorul atelierelor. O poți atinge.
Spre deosebire de sectoarele anterioare (Absida, Pasajul sau Sala Taurilor), acest Puț include un număr limitat de figuri, aparținînd bestiarului și, în egală măsură, unui registru geometric. În centrul compoziției, o reprezentare umană atrage atenția. Această imagine asociază patru elemente unice în cadrul grotei: un bărbat pe jumătate întins, cu chip de pasăre, patru degete la fiecare mînă și în erecție, un băț pe care stă o pasăre, aceeași, un bizon rănit ale cărui viscere ies din burtă, respectiv o suliță ruptă. La stînga un rinocer, cumva din alt film. Totul, desfășurat pe 3 m². Acest ansamblu, renumit pentru potențialul său narativ, este unul dintre rarele exemple în care poziția subiecților și temele abordate trimit la un episod ce sugerează transmiterea unui mesaj, de unde și denumirea de „Scena Puțului“. Într-adevăr, locul gravurii pare simptomatic, ales în mod deliberat. Predestinat să ducă peste timp la metafora unei fîntîni a inconștientului.
La o privire mai atentă, simți cum se-aprinde beculețul în cap ca de fiecare dată cînd descoperi o evidență, atît de evidentă în simplitatea ei încît trecuse neobservată – în cazul acesta, cu mileniile: ai acolo semnalmentele unui individ ce visează. Revelația l-a izbit tot pe un francez, Michel Jouvet, onirologul care și-a strîns rezultatele investigațiilor în Le Sommeil et le rêve (Odile Jacob, Paris, 2000 – traducerea citatelor de mai jos îmi aparține). Pentru că volumul se oprește, în treacăt, și la Scena Puțului. Mai întîi, legat de pasăre ca mesager sau animal psihopomp, Jouvet amintește că „aspectul fantastic al visului ar fi fost […] la baza credinței în suflet și spirit ce stă, sub forma a numeroase avataruri, la nașterea tuturor civilizațiilor și a tuturor religiilor“; apoi, omul de știință se întreabă: „Cum să explici imageria extraordinară și ilogică a unui vis de zbor sau de levitație […] fără să apelezi la conceptul de spirit sau de suflet? Acestea, imateriale, părăsesc trupul material inert și își iau zborul (aidoma micii păsări) pentru a porni să hălăduiască prin spațiu și timp“. În final, Michel Jouvet revine cu alte piste hermeneutice: „Numeroase interpretări au fost propuse. Pentru Henri Breuil, ar fi vorba despre comemorarea unui accident de vînătoare, iar pentru Horst Kirchner despre o scenă de șamanism cu un vrăjitor în stare cataleptică“. Rezervat în privința lor, savantul propune ipoteza ca scena pictată să înfățișeze concomitent visătorul, visul și interpretarea acestuia: „artistul din Lascaux ar fi vrut să reprezinte în același timp un visător, ideea visului și conținutul unui vis. Știm astăzi că erecția însoțește somnul paradoxal ce corespunde activității onirice la bărbat. […] Strămoșii noștri de acum aproape 20.000 de ani ar fi observat, prin urmare, această manifestare fizică a visului, care nu a fost descoperită decît în 1965 de către Charles Fisher. Bățul pe care stă o pasăre evocă explicația magică a visului. În timpul visului, sufletul (înfățișat aici de pasăre, precum Ba în Egiptul antic) părăsește corpul. Pînă la urmă, este posibil ca bizonul rănit de suliță să reprezinte imageria onirică a visătorului“.
În orice caz, vorbim despre întîiul autoportret din istorie. O redare preistorică a relației dintre spirit și materie. Omul. Abia schițat, decorporalizat, stilizat.
Se spune despre bebeluși că s-ar afla în faza REM, cînd au loc majoritatea viselor, mai bine de jumătate din perioada petrecută dormind, o rată ce va continua să descrească de-a lungul vieții, pînă la anihilarea finală. În copilăria umanității, omul de Cro-Magnon va fi visat și el cu asupra de măsură. Visăm, cu alte cuvinte, încă din uter, încă din peștera imemorială. Vom putea spune vreodată cu mîna pe inimă dacă a fost într-adevăr un vis bun?
Laurențiu Malomfălean este eseist și traducător.
Foto: wikimedia commons
