Ştiu cîteva oaze de stabilitate în Bucureşti. Sînt capetele de linie, unde întorc troleele. Drumul face mai întîi o curbă la dreapta, apoi continuă în cerc spre stînga. Cînd îi dă drumul din îmbrățișare, spaţiul astfel creat dezvăluie o arteziană, un magazin, cîţiva copaci sau poate o simplă grădină cu flori. Dincolo, oraşul continuă să se agite şi să se extindă implacabil, dar pe cochilia de la capăt, odată apărută, n-o mai poate nimic clinti. Îi rămîne pe pielea lui de oraş, cu trasee şi blocuri, ca un semn din naştere.

Şi timpul face aici o curbură. Două - trei trolee aţipite stau aliniate pe margine. Şoferii lor, altminteri condamnaţi să circule doar în succesiune, acum s-au ajuns din urmă şi pot schimba o vorbă între ei. Minutele îşi ţin răsuflarea pînă la o altă plecare pe traseu. Călătorul obosit după o zi de muncă mai poate sta încă puțin în scaunul troleului, care nu mai are de ajuns în nici o altă stație.

În spaţiul ei revolut, cochilia stabilă a creat colţuri şi umbrare. În timp, spre unele au migrat locurile de îmbarcare ale călătorilor şi băncile aferente. Apar şi dispar firme şi alei în jur, chioșcuri și parcări, oamenii vin şi pleacă din miile de apartamente din cartier, numai „capătul” rămîne ca reper, dacă vrei să îi dai cuiva indicaţii de orientare în zonă.

Staţia de la capăt nu e una obişnuită, în care doar călătorii aşteaptă troleul. Aici, troleu şi om se aşteaptă reciproc. Troleul vine şi începe să îi aştepte pe călătorii întîrziaţi. Ei apar agale, căci ştiu că sînt aşteptaţi. După ce ajung, încep ei să aştepte deşteptarea troleului adormit, pălăvrăgind împreună. Iată că unul se urneşte. Nu e cel la care se aşteptau, primul din şir, e următorul. Primul îşi lasă antenele pe spate, să treacă al doilea.

Cînd urci la capăt, ţi se deschide o lume întreagă de posibilităţi. Alegi ce loc vrei. Burdihanul troleului e larg şi gol, poţi să te aşezi pe dreapta, unde nu bate soarele cea mai mare parte a drumului, sau pe stînga, unde nu se deschid uşile şi va fi un pic mai puţină foială. Poţi sta mai în spate, unde pare a fi mai multă răcoare, sau în faţă, unde sigur se vor strînge cîteva băbuţe. Traseul e decis, dar tu poţi face deocamdată o mică alegere.

Aici mulți au mai tras o dată aer în piept și s-au afundat apoi în orașul care, calm, le amesteca viitorul în oala lui mare. Aveau de dat un interviu, sau un examen, sau de primit un răspuns. Aici mulți s-au întors singuri, înfrînți, doborîți de o veste proastă sau de un eșec greu, cu dorința de a nu mai ajunge la capătul inexorabil, vestit totuși în clar, cu fiecare călător care cobora în stațiile de pe drum.

În copilăria mea nebucureşteană, troleul şi metroul erau atracţii aparte, multă vreme intangibile. Nici nu ştiam că troleul poate fi numit şi aşa. Îi spuneam troleibuz, şi credeam că aşa îi spune toată lumea, iar după ce am aflat cum îl prescurtează bucureştenii, am crezut că doar ei au dreptul să folosească această denumire simplă şi familiară. Căci ei au troleibuz în oraşul lor, eu nu aveam.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Troleibuze parcate în București/ Captură Google Street