Tovarăşul Rusu stă cocoţat pe un fadrom. E început de toamnă în 1988. Motorul zgomotos al utilajului strică vîntul călduţ. Prim secretarul însărcinat cu propaganda pe sectorul 4 şi-a deschis larg braţele ca un hău gata să înghită pământul şi, ca un dirijor ce orchestra nenorocirea, a pornit demolarea în huruit de utilaje. Copacii trosneau din rărunchi, cîinii urlau ca de cutremur, bătrînii plîngeau şi Rusu zîmbea plin de satisfacţie la ce i se aşternea cuminte la picioare şi avea să devină un vis comunist. Aşa a început nenorocirea bucureştenilor care au trăit în Văcăreşti, locul unde Ceauşescu a dorit să amenajeze lacul cu acelaşi nume. Într-o toamnă şi o iarnă cuminţi, peste 500 de gospodării au fost strivite de utilaje precum roşiile şi castraveţii din livezile bogate ale legumicultorilor. La 17 ani de atunci, oamenii au rămas doar cu actele de proprietate pe care nu le ia în seamă nici un tribunal şi cu speranţa că, odată, pămîntul părinţilor lor îşi va găsi liniştea."FIECARE ARE DRAMA ŞI VIAŢA LUI. CU TOŢII AVEM"În apropierea unui plop bătrîn, un grup de bătrîni se adună de 17 ani, în fiecare duminică, să discute. Gesticulează, se enervează, cer explicaţii şi apoi pleacă la fel cum au venit: cu coada-ntre picioare. Ei sînt membrii Asociaţiei Foştilor Proprietari din zona Lacului Văcăreşti, care se judecă, de la moartea lui Ceauşescu, să-şi obţină proprietăţile. După ani de procese şi scandaluri, cuva Lacului Văcăreşti nu-şi găseşte liniştea şi nici nu-şi potriveşte destinul: în ’89 trebuia să devină un imens lac de acumulare - dar a venit Revoluţia -, în timpul guvernării Năstase terenul a fost concesionat ilegal australianului Tony Mikhael care dorea să ridice aici un imens complex de distracţii, iar acum se doreşte a fi transformată în cel mai mare parc din Capitală după Herăstrău. Planuri, proiecte şi afaceri de milioane de euro pe terenul unor proprietari de drept, care aşteaptă în zadar să-şi intre în drepturi. "Fiecare are drama şi viaţa lui. Cu toţii o avem" - spune deznădăjduit unul dintre sutele de bucureşteni care au avut casă în lac şi de 17 ani, în fiecare duminică, se opreşte la piciorul plopului.BOGĂŢIE ŞI OAMENI BOGAŢICine a trăit în vremurile acelea trebuie că ştie cum arătau Văcăreştiul, strada Glădiţei sau Povestei, Şezători sau Ungra. Ieşeau oameni cu cobiliţele la piaţă ca în zi de sărbătoare. Bogăţie şi oameni harnici, în spatele fiecărui gard. Avea lumea stropitori, pompe cu apă, şanţuri în pămînt pentru irigaţie. Dar ce n-avea lumea. În lunca dintre Calea Văcăreşti şi Vitan Bîrzeşti nu era metru pătrat de pămînt nelucrat. Nimeni nu făcea degeaba umbră pămîntului. Cu sapa, cu calul, nu exista să nu se facă treabă. Pîrloage nu erau şi parcă le era ruşine oamenilor să stătea degeaba. Era pămînt gras şi cu apă multă. Totul, ca un muşuroi. Cu pieţele aproape, cartierul Văcăreşti avea să devină, în curînd, centrul legumicol al Capitalei. "Se făceau la noi legume, zarzavaturi şi flori. Împreună cu cei din Dudeşti, axaţi pe verdeaţă, aprovizionam pieţele. Aveau oamenii certificat de producători şi excedentul de marfă mergea la en-gros la Obor sau la Unirii. Se producea atît de mult" - povesteşte plină de patos doamna Mărioara, alături fratele ei, Anton."HAI, MĂRIOARĂ, GATA, CĂ S-AU DUS"Familia Alexe a avut rădăcinile bine înfipte în pămîntul reavăn al Văcăreştiului. Anton şi Mărioara au "copilărit" acolo 38 de ani. "Aveam casă mare şi aproape jumătate de hectar de teren. Muncea tata pe rupte, că mama s-a dus de tînără. Doamne, ce frumos mai era! Străzi cu pomi şi copaci înalţi, plopi groşi, puşi de Primărie. Şi acum aud cum au pîrîit sub buldozere, parcă plîngeau" - şi femeia începe să suspine. Anton îşi strînge palma. "Hai, Mărioară, gata, că s-au dus, gata, a plîns tata destul."Au primit înştiinţare de evacuare la sfîrşitul primăverii lui ’88. Bătrînul Alexe nu doar că a privit casa trîntindu-i-se la pămînt, dar a vegheat la sănătatea muncitorilor ce o dărîmau. "Tata a dirijat fadromul că ştia cum a fost făcută. ŤIa-o aşa, apoi aşa, că se prăvale casa pe tine băi, omule»" - îşi aminteşte Anton. Pe şantier era ca la îngropăciune - muncitorii de la ICRAL mişunau după pomană printre casele dărîmate, ca cerşetorii în buza gropii, după colivă şi mărunţiş. Cu un ochi la tabla de pe case, se opinteau şi luau sobele, tocăria şi geamurile. După ei, veneau ţiganii. Cinci luni a stat bătrînul Alexe în coteţul porcilor, pe coceni de porumb, ca să păzească lucrurie ce le-au mai rămas. La 1 Decembrie a intrat în apartamentul primit de la stat. A intrat plîngînd şi de atunci a început să se stingă.VISUL TOVARĂŞULUI, NĂRUIT ÎNAINTE DE NAŞTERECa Alexenii au fost mulţi. În urmă a rămas lunca în jurul căreia comuniştii au ridicat malul. Cînd s-a apropiat sfîrşitul lucrărilor, Ceauşescu a vrut să vadă minunea, aşa cum a făcut la Lacul Morii. De teama unui eşec şi a repercusiunilor, meseriaşii au pompat, zile în şir, apă din Dîmboviţa şi, cînd a venit tovarăşul, a văzut apă şi a fost mulţumit. Lacul n-a durat mult. Din cauza pămîntului reavăn, toată apa s-a scurs înspre serele din Vitan, pe care le-a inundat. Dar n-a mai fost timp de pedepse că a venit Revoluţia.Toţi spun că, dacă era să fie iarna grea, scăpau. Aşa cum au scăpat de zăpezile mari şi nămeţii de doi metri, apoi ploile grele şi cutremurul din ’77. Au stat acolo şi au refăcut ce s-a stricat. Toţi din groapă. Numai comuniştii ce i-au dezrădăcinat şi i-au aruncat în cuştile de 10 etaje. Acolo unde bătrînii s-au stins, iar după ei copiii se luptă să-şi redobîndească pămînturile cu hîrtii şi acte de proprietate, datate înainte ca mulţi dintre noi să ne fi născut.DESPRE DESPĂGUBIRI ŞI SCĂRILE TEMNIŢEICa Alexenii, încă sute de oameni şi-au văzut casele dărîmate. Elena Călimară a primit "80 de mii fără patru" despăgubire pe agoniseala de-o viaţă. În jurul ei, vecinii parcă se întreceau în muncă şi toate gospodăriile şedeau cuminţi, îngrămădite, pe fundul viitorului lac. "De la Şezători pînă în chiu gîrlei erau numai livezi şi case ce-ţi furau ochii. Pe Glădiţei, Povestei, Şezători, Ungra, unde se vindeau butelii, peste tot."Celea Ion, oltean din tată-n fiu, şi-a legat şi el şireturile destinului de ceea ce s-a transformat în groapă. Şi-a găsit femeie într-o casă, sub poalele Văcăreştilor, la cîţiva paşi de temniţă. A stat la socrii timp de 28 de ani. "Ţin minte că am apucat să vizitez Mănăstirea Văcăreşti înainte să fie demolată. Ca să nu mai spun că scările care duc acum la Aleea cu Castani duceau puşcăriaşii în temniţă şi mulţi nici nu ştiu" - spune, amuzîndu-se, bărbatul. Şi ce vremuri frumoase a petrecut în Văcăreşti nea Celea. Vara, ieşea duminica la poartă şi stătea de vorbă cu vecinii, cu Şoică, cu Iloiu, Domşa sau Oprea. Sau, dacă nu se petreceau în livezile bogate, cu pruni şi salcîmi, stăteau pe malul lacului, la Gavrilă, pictorul.MUNCITORUL INDUSTRIAŞULUI ROMÂNDintre toţi, nea Constantin Cîrjaliu o spune mai cu mîndrie - socru-său a avut în grijă terenurile lui Mociorniţă şi îşi aduce aminte de fiica acestuia, Marie Rose. "Mergea la şcoala de balet, era cît un pitic. Şi mă amuzam că se dădea cu seminţe de castraveţi pe faţă Ťca să aibe tenul frumos» spunea ea."După ce au venit comuniştii, Mociorniţă a dat pe degeaba 11 hectare lui Constantin şi lui socru-său. "A semnat actele şi ne-a împroprietărit. Dar noi am muncit şi am plătit tot terenul, că nu se putea să-l luăm aşa" - povesteşte bărbatul, după care adaugă "păi, mergeam pe undeva prin centru şi îi duceam mîncare, roşii, castraveţi, ardei graşi, da’ ce nu îi duceam, că-l fugăreau comuniştii. Au dus-o greu atunci" - spune plin de amărăciune bătrînul. "Dar tot a fost şi n-o să mai fie. Eu am acolo, în Lac, 11 hectare. O să mor şi n-o să le mai văd vreodată" - şi se şterge la ochi cu capătul mînecii.