Cuvîntul care începe cu "f". Au trecut 10 ani de cînd l-am citit prima dată. Îmi cumpărasem Amorurile unui hospodar (Onze mille verges, pour les connaîsseurs), cu o prefaţă în care Ovidiu S. Crohmălniceanu deplîngea starea vocabularului erotic autohton. Între altele, făcea observaţia că limba literară acceptă cu greu cuvinte pe care, de altfel, le auzi la tot pasul. Într-adevăr, în formă scrisă (altfel decît pe pereţi), limba română afişează un puritanism de fată mare. Nu doar că vocabularul spurcat al limbii mele e mai mult sărac decît bogat, dar cuvintele care încep cu "f", cu "p" şi cu "c" au fost ostracizate cu totul din lumea literelor. Astfel, cele mai fierbinţi scene din romanul românesc arată ca o partidă de sex cu un rabin ultra-ortodox, în care nu mai ştii dacă partenera geme de plăcere sau se asfixiază sub mormanul de cearşafuri. Deşi cartea lui Apollinaire era bine tradusă, s-au strecurat între cearşafurile Amorurilor cîteva cuvinte care, în loc să elibereze limba, păreau să ilustreze tocmai lamentaţiile lui Crohmălniceanu. Şi acolo am dat peste el, peste cuvîntul care începe cu "f", fofoloancă, şi partenerul său de delir lingvistic, ştromeleag. La 14 ani, nu ştiam multe lucruri şi nu-mi băteam foarte tare capul cu ele. Mi-am închipuit că, poate, generaţia alor mei sau generaţia de dinaintea lor foloseşte, în conversaţiile intime, ridicolele sinonime. Cred că am rîs cînd mi-am imaginat ce efect poate avea aşa ceva asupra libido-ului, dar nimic mai mult. Cu trecerea anilor, am ciulit totuşi atent urechile şi am deschis bine ochii. Şi urechile mi s-au umplut din abundenţă cu suculentele cuvinte care încep cu cu "f", cu "p" şi cu "c", cu "b", cu "ţ" şi cu "r", cu "s", cu "l" şi cu "m", dar niciodată, absolut niciodată n-am auzit pe cineva care să pronunţe "fofoloancă" sau "ştromeleag". De fapt, cu "ştromeleag" nu m-am mai întîlnit aproape deloc. În schimb, "fofoloancă" a făcut carieră literară. Îl întîlnesc peste tot: cel mai des în traduceri, dar uneori şi în scrierile unor autori autohtoni semi-dezinhibaţi. Şi cînd spun "semi-dezinhibat", n-aş vrea să se înţeleagă că o fac cu vreo urmă de simpatie. În traduceri, păcatul mi se pare capital. Un bun traducător ştie foarte bine cît de dur sună un cuvînt sau altul în limba originală şi firesc este să traducă intenţia scriitorului, folosind un cuvînt de o duritate similară. Cînd "cunt" sau "Schotze" sau "chatte" sînt traduse prin "fofoloancă", pe mine mă umflă rîsul, chiar dacă, să zicem, contextul se doreşte melodramatic. Pe undeva, îi bănuiesc pe traducători că folosesc aceste cuvinte anacronice pe post de obscenităţi absorbante: cînd scrierea originală e suculentă, traducerea abundă de astfel de tampoane lingvistice. Ultima oară l-am întîlnit pe prietenul meu, cuvîntul care începe cu "f", în traducerea unui autor român care scrie în limba engleză. Puteam să jur că, la origine, mizerabila "fofoloancă" fusese o foarte asumată "cunt". Exasperat, aş vrea să le spun acestor traducători-trădători o vorbă din Povestea poveştilor. Cînd văduva, care tocmai se pregătea să achiziţioneze o Ťscîrnăvie», vorbeşte pe ocolite despre obiectul tranzacţiei (Ťhai să-ţi cumpăr şi eu una, spre aducere aminte de anul cînd s-au făcut pe ogoară de cele de care spui tu...»), ţăranul o corectează: ŤP..., vrei să zici, cucoană». La care cucoana are o replică genială: ŤD’acelea, mînca-le-ai să le mănînci, că mult le mai porţi prin cea gură». Aşadar, p... vreţi să ziceţi, dragii mei traducători, nu fofoloancă şi nici ştromeleag şi nici altă găselniţă-moartea-pasiunii, şi p... vă rog frumos să scrieţi de-acum înainte că mult ne mai place să o purtăm prin cea gură.