Opinie la articolul semnat de Luminiţa-Anda Mandache şi Anca Şerbănuţă, „Copilul şi succesul în timpuri de părintare“

Am o plantă și o pisică, deci  teoria zice că, dacă astea n-au murit încă, m-aș descurca și cu un copil. Mă uit la fetițe și băieței pe stradă, rîzînd cu gura pîna la urechi, sau la filmulețe simpatice pe net, cu bebeluși gustînd încrezători o lămîie din mîna părintelui. Îi țin în brațe și îi gîdil pe copiii prietenilor mei. Se poate spune că îmi plac copiii. În plus, fac parte dintre locuitorii lumii binecuvîntați cu acces nelimitat la informație și la servicii de sănătate. Așadar, eu, ca femeie de 26 de ani, pot alege cînd și dacă să am un copil. Doar că… nu e pentru mine, nu pentru acum, cel puțin, și posibil să nu fie vreodată.

Îmi pare fascinantă distanța între generații, în ceea ce privește procrearea. Bunicii mei, trecuți prin multe greutăți de-a lungul vieții, mă îndeamnă cum știu ei mai bine. Mamaie zice mereu: „Copii, mîncați bine (ia uite, parcă te-ai îngrășat!), puneți bani deoparte și, acum că sînteți la casa voastră, cînd ne faceți și nouă un nepoțel? Mai terminați, bre, cu pisicile alea, ce, le lăsați lor apartamentul și tot ce aveți cînd veți muri? Cine o să se-ngrijească de voi cînd veți fi bătrîni și bolnavi?“

Mama privește de pe margine. Ea nu se mai alătură corului de voci care-și bagă nasul în intimitatea noastra de cuplu, cu toate că și ea face parte, subconștient, dintre părinții care se împlinesc prin copii. În toate sfaturile pe care mi le-a dat privind viitorul meu transpar propriile sale dorințe, drumurile pe care și-ar fi dorit să le fi urmat în viață, dacă sistemul politic sau familia n-ar fi constrîns-o să aleagă o meserie care nu îi place. Eu, însă, după ce i-am ascultat argumentele bine intenționate, am avut libertatea de a alege după cum mi-a dictat inima. Și sînt fericită cu alegerea făcută. Iar în ceea ce privește copiii, mama mea a fost, într-un anume fel, o deschizătoare de drumuri. M-a născut cînd avea 28 de ani – deci destul de tîrziu, în limitele epocii comuniste. Și-a dorit să aibă, înainte de toate, o casă și o slujba bună. Așa că și eu, la 26 de ani, îmi pot lua libertatea de a decide cînd și dacă îmi doresc să fiu mamă.

Spuneați în articolul dvs. că s-au făcut studii din care reiese că oamenii ca noi nu sînt, de fapt, egoiști. Cu toate că majoritatea oamenilor așa îi cataloghează pe cei care nu au încă sau care nu vor copii. Și chiar dacă am fi, ce-i atît de rău în faptul că nu vrem să avem un copil cît sîntem încă tineri?

Abia mi-am început cariera și lucrez cu drag la mai multe proiecte care îmi solicită toată atenția și dăruirea. Vreau să mă dezvolt, să capăt experiență și să mă pot numi cu adevărat profesionistă. Îmi doresc să mă simt împlinită prin lucrurile frumoase pe care le realizez, prin efectele acestora asupra oamenilor din jurul meu. Nu trebuie neapărat ca viața mea să se reducă la a modela un singur suflet (al copilului meu).

Îmi plac călătoriile, cărțile, mersul pe bicicletă și discuțiile cu prietenii. Și cred că pot influența sau schimba în bine viețile multor oameni, prin meseria pe care o practic. Sînt aceste lucruri egoiste, faptul că prefer să îmi dedic viața în scopul cultivării și dezvoltării proprii? Nu cred.

Am prieteni cu copii. Am și prieteni fără copii. Toți sînt fericiți cu alegerea făcută. Și eu la fel, deocamdată.

Foto: wikimedia commons