Am fost foarte iritat cînd, în urmă cu ceva vreme, unul dintre derbedeii megalomani din presa noastră a vorbit despre Simona Halep ca despre o „țărăncuță”. Nu-mi imaginez, firește, că Halep e o ființă perfectă. Nu-mi fac chip cioplit din nimeni, și cu atît mai puțin dintr-o sportivă de 23 de ani; dintr-un om care are, deci, cinci decenii în față pentru a se face de rîs și pentru a dezminți toată încrederea pusă în ea. Totuși, cred că Simona merită, în momentul de față cel puțin, un tratament mai bun. Infinit mai bun.

Într-o țară obișnuită cu înfrîngerea, tăvălită aproape voluptuos în praful și pulberea tuturor zădărniciilor, ea ne învață că victoria e posibilă, că poți începe un concurs și fără să-ți tremure jambierele. Într-o țară a papițoilor care-și pierd capul dacă îi recunoaște un singur om pe stradă sau dacă sînt numiți șefi în cel mai insignifiant anturaj posibil, Simona ne învață că poți vorbi cu economie și că poți da interviuri fără să-ți bubuie mulțumirea de sine în retină. Într-o țară unde visul multor fete e să sfîrșească pe canapeaua unui ștab gentil, ea a ales să-și grădinărească talanții, să fructifice înzestrările pe care a simțit că le are. Într-o țară unde năzuința celor mai mulți este averea țîșnită peste noapte, chilipirul, pleașca, tunul care îndestulează pe viață, Simona a ales calea protestantă a muncii (cine ar vedea imagini de la antrenamentele sale fizice, cred că s-ar gîndi de mai multe ori înainte să molfăie otravă împotriva ei). Într-o țară în care spiritele se demobilizează ușor, în care puțină lume rezistă unui val mai serios de critici, huiduieli, bîrfe, celula ei se dovedește viguroasă, sportiva răspunzînd fiecărei jerbe de spută cu cîte un turneu cîștigat. Într-o țară unde vedetele își expun viața personală pînă la nevroză, făcînd din cel mai mărunt flirt sau din cea mai măruntă migrenă un spectacol național, Simona a ales calea elegantă a discreției. Într-o țară unde, în sfîrșit, midinetele își umflă sînii pentru a putea cîștiga bani, ea și i-a retezat, ca o amazoană, pentru a cîștiga competiții…

N-aș fi scris însă acest mic cri de cœur dacă n-aș fi aflat, în vremea din urmă, că un fost mare tenismen a formulat critici viforoase la adresa Simonei. Critici care depășesc cu mult sfera sportului, de vreme ce sugerează că jucătoarea nu e suficient de patriotă. Că preferă, în chip egoist, narcisiac, competițiile individuale în dauna celor pe echipă. În ce mă privește, trebuie să recunosc, nu știu cum stau lucrurile cu patriotismul Simonei. Lipsit de abilități paranormale, nu-i pot ghici mintea și inima. Știu însă că, într-o lume copleșită de resemnare și frivolitate, de lene și șmecherie, mărunta sportivă constănțeană e un model. Nu o efigie, nu o icoană, nu un herald – dar un model. Unul ce se cuvine apărat și, pe cît posibil, încurajat să existe în continuare. Și mai cred, în treacăt fie spus, că a venit timpul să-i apreciem mai mult pe cei care fac bine țării decît pe cei care o iubesc. Cu inimațul stă perfect toată lumea, inclusiv gargaragiii, gîngavii, golanii. Mai greu e cu munca și cu bunul-simț.

Foto: wikimedia commons