Scriam în articolul precedent („Dacă nu muncim, ne ducem…“) că am revenit în țară după ce am locuit o perioadă în străinătate, pentru a mi deschide un start-up. Am găsit că, deși există un cadru legislativ care favorizează inițiativa mea, deși există pîrghii legislative de finanțare a activității unui nou antreprenor și cîteva facilități fiscale încurajatoare, sistemul este piatra de hotar de care se spulberă toate visele mele, alea în care încep ceva pe cont propriu în țară.

Intru la Registrul Comerțului Bu-cu-rești într-o vineri, acum cîteva zile, la ora 12. Mă duc la un ghișeu, unde o femeie încruntată (deja!) mă întreabă ce vreau. Zic că vreau să înființez o SRL-D (debutant) și-mi pune-n brațe între opt și zece foi. Un inginer german spunea: „Putem ajunge să învingem gravitația. Nu și birocrația.“ În fine, mă uit descumpănit, ridic ochii mei de căprioară și cerșesc îndrumare: „Și acum ce fac, vă rog?“ „Păi, cum?! Mergeți și completați, dom’le! Vedeți că azi programul se termină la două!“ – la care, în spatele meu, pufnesc vreo trei oameni, iar unul se lovește cu palma peste frunte de sar -stropi de transpirație-n stîn-ga-dreapta. Mă uit la ceas, apoi la cozile de la ghișeu și-mi dau seama, din rumoarea nervoasă a „clienților“, că voi avea parte de o nouă încleștare cu sistemul. Parcă o aud pe sor-mea, care-mi dă iar cu psihologia n cap: „Frate, cum te programezi tu mental, așa va fi!“ Plec undeva pe hol, unde văd un scaun și-o masă. Pe lîngă cele zece formulare (cu rubrici și căsuțe față-verso), mai scot și eu pe masă trei exemplare din actul constitutiv, două duplicate din declarația de administrator și asociat, două specimene de semnătură legalizate, contractul pentru sediul social. Începe să îmi fie frică pentru prima dată, cînd mă uit la toate și îmi dau seama că programul se termină la două, iar eu nu știu cu ce să-ncep. Doi copii, lăsați de vreun părinte venit „cu treabă“, luaseră cu asalt anticamera sălii de la Registru (țipau foarte tare, răsturnau paharele de plastic de la butoiul cu apă de pe hol, apăsau pe butonul de deschidere a ușilor de la lift cînd oamenii voiau să coboare, iar ei fugeau chicotind, în timp ce oamenii țipau nervoși dinăuntru). M-am apucat de completat formularele. Am scris de aproximativ zece ori numele meu, adresa mea de acasă, numele firmei și sediul social al acesteia, codurile CAEN, pe fiecare formular în parte. Deși adusesem „la dosar“ o declarație autentificată de la notar în care scria că sînt apt, conform legii, să îndeplinesc funcția de administrator și asociat, am mai completat un formular similar, care spunea același lucru, dar era formularul tipizat al Registrului. Nu am știut să completez foaia cu vectorul fiscal pentru că nu am știut care i treaba cu impozitele alea multe (pe venit, semestrial, anual, pe microîntreprindere), dar nădăjduiam că mă așez la coadă și, fiind un „debutant“ protejat de lege și de neajunsurile cadrului economic actual, o să mă ajute doamna de la ghișeu. Mă uit la ceas, era ora 13 și mă bucuram că o să apuc să depun dosarul (azi!). Întreb o doamnă, care părea „de-a casei“, dacă pot să stau la coada aia. Doamna îmi prezintă persoanele care sînt tot la coadă, după dînsa. După vreo trei pierduse șirul și încep chiar persoanele să mi se prezinte. Ultima persoană, a șaptea sau ceva de genul ăsta, îmi spune că după ea urmez eu. În timp ce stăteam la coadă, apăreau persoane noi lîngă mine, orientate către ghișeul la care așteptam. În unele cazuri mă rugau să le las să intre înaintea mea: „Numai să las copie de pe buletin, e a treia oară cînd stau azi la coadă“, „Doar să las formularul ăsta completat la dosar, că am mai stat la coadă de două ori și n-a fost bine!“

Ce spectacol! Iar eu credeam că stau la coadă la ghișeul doi, însă cumva am ajuns să stau la ghișeul unu, iar oamenii intrau de la o coadă la alta la ce ghișeu se elibera primul. Deci nu exista nici o ordine de fapt, nici o orînduială, nici o procedură. Doamna pe care am întrebat-o unde pot sta la coadă avea vreo opt dosare de depus. Omul de lîngă mine remarcă aspectul: „Pentru ăștia care se ocupă cu depuneri de dosare și vin cu cîte zece o dată ar trebui să existe un ghișeu separat!“ Remarc că toate ghișeele aveau o plăcuță deasupra pe care scria „Ghișeu EXPRES“, dar din „peisajul“ sălii nu reieșea că există ceva care merge „EXPRES“ la Registrului Comerțului București. Era ora 13,45 cînd am ajuns la ghișeu și i am spus femeii, care tocmai ieșise dintr-o dispută cu omul din fața mea, că vreau să înființez o SRL-D și că nu știu să completez vectorul fiscal, cu rugămintea să mă ajute. Constat că ochii mei de căprioară nu funcționează în mediul ăsta. Femeia se uită la mine și îmi spune fix așa: „Domnule, eu nu sînt aicea ca să mă uit peste dosarul oamenilor, pentru asta e ghișeul de informații“. Din spatele meu, vreo doi-trei vin cu replica: „Nu se uită nimeni, doamnă, la nici un ghișeu, nu ne ajută nimeni!“ Eu continui să o rog pe doamnă să mă ajute. Iar următoarea remarcă este definitorie pentru interacțiunea oamenilor cu Registrul Comerțului (această instituție aflată în subordinea Ministerului Justiției): „Domnule, pe mine nu mă interesează dosarul dumneavoastră, înțelegeți? Pe mine nu mă interesează dosarul! Aici veniți cu el completat. Programul se termină la două!“

Am luat foile și m-am retras. Nu mai voiam să deschid nici o SRL-D. Aș fi vrut să dau timpul înapoi cu o săptămînă, ca să nu mai dau bani la notar pentru declarații sau bani pentru spațiul sediului social. Dar nu se poate. Un alt bărbat țipă la ghișeul de informații că vrea să deschidă o SRL-D, că nu primește nici un ajutor din partea nimănui, că este acolo de la ora 11 și că nu îl interesează că programul s-a terminat: „Este vina voastră că, trei ore mai tîrziu, nu reușesc să depun dosarul, deci nu plec pînă nu primesc ajutor!“ Un om cărunt cu ochelari, care părea a fi șef, cu voce semicalmă și autoritară, preia frîiele situației și îl calmează pe om cînd începe să se uite peste dosar filă cu filă. Îi explică cum trebuie completat și ce înseamnă anumite cuvinte din „jargonul“ instituțional. Omul a fost îndrumat să vină luni, cînd programul e pînă la 16,30, și „împins“, cu vorba bună, afară din instituție. Am remarcat subit liniștea care mă înconjura. Nu mai era nimeni în sală. Nimeni în spatele ghișeelor. Nu mai aștepta nimeni nimic. Clipești și, cînd deschizi ochii, ești într-o altă dimensiune. Deci asta înseamnă „să spargi ușa vinerea la oră două!“, cum am auzit că se face în instituțiile publice. Am plecat din Registrul Comerțului București o oră mai tîrziu, după ce omul cu ochelari, care părea a fi un șef, a stat cu mine și cu șefa referenților, încercînd să îmi preia dosarul, fiind convins că sînt de la presă, după ce a ascultat care sînt nemulțumirile mele. Am lăsat dosarul, dar trebuie să revin luni (cînd programul este pînă la 16,30) pentru a aduce declarația de asociat unic în completare, pentru că pe cea existenta la dosar scrie „declarație de asociat“ în loc de „declarație de asociat unic“. Iar faptul că în actul constitutiv scrie că eu sînt asociatul unic nu contează și nici cuvîntul meu de onoare că sînt nu ține, că doar n-o să se-ncreadă instituția-n România în propriul ei cetățean!

Îmi doresc ca această concluzie să fie expresia unui adevăr amar: Sînt multe dispoziții legislative (legi sau ordonanțe) care „se plîng“, încă din primele articole, că economia românească este lipsită de tineri antreprenori, oameni cu idei de afaceri care nu își înființează firme. Din punct de vedere legislativ, se încearcă stimularea noilor întreprinzători prin programe dedicate înființării start-up-urilor, în cadrul cărora statul acordă facilități fiscale și finanțare. Adică legea caută să încurajeze ceva, dar ineficiența oamenilor cu care urmează să interacționezi descurajează categoric.

Foto: wikimedia commons