O zi neimportantă, coadă mică la un supermarket bucureştean: în faţa mea doar două persoane. Cea care se află deja la casă mai are doar de plătit. Este o doamnă în vîrstă, care pare că are probleme cu banii. Nu-i ajung să plătească toate cumpărăturile aşa că începe să se scotocească după mărunţiş. Bineînţeles, are parte de toată încuviinţarea noastră. Atît casieriţa, care îi zîmbeşte extrem de cald, cît şi noi, restul cozii. Nu ne grăbim, nu, şi, chiar dacă am face-o, putem înţelege şi putem avea îndeajuns de multă compasiune pentru asemenea situaţii, deloc de invidiat.
De multe ori, fiind martor unei asemenea scene, te pui, automat, în locul protagonistului şi îţi dai seama că, dacă rolurile ar fi inversate, ai avea nevoie de toată amabilitatea celor din jur. Este unul dintre acele momente în care, pentru a putea ieşi dintr-un blocaj şi pentru a funcţiona mai eficient, ai nevoie de zîmbete, nu de pufnituri, de ochi daţi peste cap sau de mustrări iritate. Deşi mimat, un zîmbet care ascunde gînduri nu tocmai în armonie cu masca socială este de preferat unei încruntări care exprimă, fără nici un soi de dubiu, o stare autentică de nervi - în plus, o asemenea atitudine nu face decît să înteţească stresul, pe de o parte, enervările inutile, pe de alta.
În cazul de faţă, deşi doamna în vîrstă se scotocea de ceva vreme, scoţînd ba din buzunar o monedă de 10 bani, ba din portofel alta de 50, ba din străfundurile sacoşei încă două monede de 10 bani, după care se caută din nou în buzunar, în portofel, în sacoşă, scoţînd de fiecare dată alte şi alte monede, şi deşi timpul scurs părea să devină din ce în ce mai important, iar gînduri de genul "dar de ce nu renunţă oare la unele dintre produse" încolţeau unul după altul, continuam să zîmbim şi să dăm din cap, cu amabilitate. "Înţelegem, nu e nici o problemă".
Într-un final, doamna reuşeşte să strîngă toată suma lipsă. 50 de lei, doar din mărunţiş. Plăteşte, mulţumeşte pentru amabilitate casieriţei şi cozii, care între timp s-a mai lungit cu încă vreo trei oameni, la fel de amabili şi înţelegători, şi dă, în sfîrşit, să plece.
Însă, în ultimul moment se răzgîndeşte. Se întoarce brusc către casieriţă (devenită, pare-se, de-a lungul sfertului de oră petrecut cu scotoceala, o bună prietenă) şi o întreabă: "Dar lapte de cocos bio, aveţi?". Moment de stupoare. Casieriţei îi îngheaţă amabilitatea pe faţă, murmură pierdută un răspuns - "încercaţi la raionul de produse bio" - restul cozii încremeneşte odată cu casieriţa, iar doamna, singura jovială şi dezinvoltă, ne propune, bineînţeles, cu permisiunea noastră, să îşi lase cumpărăturile "un minuţel" pe banc şi să dea "fuguţa" să îşi ia cutia de lapte de cocos bio.
Recunosc, din toată amabilitatea întinsă la maximum, mi-a rămas doar ideea: măcar să nu fi fost bio...
DilemaBlog
Limitele amabilităţii
Stela GIURGEANU
Adevarul.ro
