Tot ce ai trăit te-a adus unde ești azi, se zice. Ești suma experiențelor avute. A pieselor de teatru în care ai jucat un rol principal sau unul de duzină, pînă la căderea cortinei sau pînă la ultimul bis. A persoanelor pe care le-ai întîlnit – unele extenuante, covîrșitoare, altele de-a dreptul miraculoase.
Mai greu e cu locurile pe care le-ai împărțit cu cineva. Au existat întîi în imaginație, apoi într-o călătorie plănuită, înaintea căreia nu ai niciodată somn, apoi au fost descoperite la pas. În acel orășel bulgăresc am trăit cel mai însorit final de noiembrie. De ziua mea, am prins răsăritul la o anumită benzinărie de pe autostradă, n-am mai ajuns pînă în Vamă. Am văzut 78 de filme împreună la cinematograful cu fotolii roșii, cum treci bulevardul Dacia dinspre parcul Ioanid. Am întîrziat la trei. Am găsit un loc la capătul lumii, unde Dunărea se varsă în mare, anotimpurile sînt nedefinite, iar faptele nu s-au petrecut cu adevărat.
Se spune că de cîte ori îți alunecă gîndul la ceva din trecut, revii, de fapt, la ultima ta amintire despre acel lucru. Nu ți-l amintești așa cum a fost. În timp, vin peste el emoțiile și dorințele tale, tot ce-ai visat și n-a mai fost, tot ce ai avut și s-a terminat. Amintirile se aranjează în memorie ca nispul de pe plajă, o hartă efemeră după fiecare val.
Locurile sînt însă reale, le întîlnești la orice plimbare prin oraș, la cîte un plan de călătorie care începe cu „nu, am mai fost pe acolo, nu vreau să mă întorc”, în toate reconfigurările de traseu ale pașilor tăi, care te duc aproape imperceptibil spre zone sigure. Ce facem cu ele? Le ocolim o viață? Le populăm cu alți oameni, alte povești? Le vizităm singuri, pregătiți ca pentru o zi de duminică?
Aș vrea să existe un muzeul al locurilor din memorie unde nu mai avem curaj să ajungem. De teamă că tot ce-am construit de atunci se va surpa. Că n-am mai simțit la fel și ni se va face prea dor. Că finalul de noiembrie nu va mai fi cu soare în Veliko Tărnovo niciodată.
