Am avut și eu, cîndva, o naivitate: m-am gîndit că, în ciuda realității socio-politice, la nivel personal, aș putea să mă prefac, totuși, că trăiesc „ca afară”.

Cînd, acum cîțiva ani, am avut și marele noroc să mă mut în centrul Bucureștiului, chiar dacă într-o garsonieră mică și aflată într-un bloc cu bulină, mi-am indus cumva, cu mult răsfăț, o doză a tihnei pe care o simțeam în Viena cînd, la orele tîrzii din noapte, puteai hoinări pe străzi fără grijă, fără frica unor haite de cîini care să te oblige la un mic jogging nocturn, sau să-ți provocare intense exerciții cardio. Naivitatea asta mi-am protejat-o și în cercul de prieteni cu care port taclale faine, și, chiar dacă realitățile politice și sociale sînt subiecte inevitabile, discutăm și despre cărți, sau filme sau concerte – o doză necesară de normalitate. Merg la teatru și mă plimb, aproape zilnic, pe Calea Victoriei, un drum care se încăpățînează, în ciuda a toate, să-și mai țină aproape cele cîteva fantome prietenoase ale unui București pierdut. Îmi mai alimentez naivitatea ieșind la demonstrații sau încercînd să scriu despre problemele sociale.

Naivitatea asta, cum că aș putea trăi vreodată într-o țară ca afară, începe însă să se destrame într-un ritm accelerat. Chiar dacă la răstimpuri, ai puseuri de entuziasm și speranța că există și alții ca tine, vine acel declic cînd îți dai seama că oricît te-ai implica în viața Cetății, nu faci decît să bați la porți deschise. Iar aceste porți nu sînt multe.

Și e din ce în ce mai greu să visezi într-o bulă peste care realitatea trece cu tractorul. Chiar dacă te înconjori de prieteni care au aceleași valori, îți dai seama că locuiești de fapt într-un simulacru de normalitate – trăiești, pînă la urmă, într-o țară care nu visează, o țară amorțită, care pare că nu-și dorește să escaladeze piramida lui Maslow, ci e mulțumită dacă nevoile de bază îi sînt satisfăcute. O țară paralizată de frica de nou, care, deși recită dorință de schimbare, preferă să se țină, încleștată cu violență, de false tradiții și de metehnele unei gîndirii de tarla. O țară care se văicărește că nu mai are repere sau valori, dar nici nu le caută și dă în cap cu sete celor cu adevărat valoroși. O țară care se lamentează de clasa politică, dar implicarea civică o lasă pe umerii „altora”.

Spunem că nu sîntem rasiști, căci, nu-i așa, sîntem o nație de oameni toleranți, dar comentăm cu furie plină de venin rasist un articol de bun-simț care pune just problema acelei „furtuni în pahar” iscate în seara Premiilor Gopo. Spunem că nu avem nimic cu persoanele gay, dar cînd aceștia își cer drepturile în societate, ne apucă amocul. Blamăm corupția, dar o întreținem pe la colțuri. Ne dăm lebede cu tradițiile, dar nu ne interesează cînd ne sînt dărîmate case de patrimoniu, și nici nu observăm cînd tîrgurile festiviste sînt pline de ii made in China.

Îndoctrinați cu clișee și prejudecăți, amorțiți de frici și de nepăsare, n-o să ne rămînă, așadar, decît să oftăm la nesfîrșit cînd ne întoarcem dintr-o vacanță în altă țară, unde oamenii sînt „civilizați” și zîmbitori, străzile curate, clădirile frumoase. Căci, nu-i așa, ce ne-am dori și noi o țară ca afară...