Ne așezăm la masă și comandăm două cocktailuri. Îl cunoaștem pe băiatul care le face, iar el a ținut minte cum ne cheamă, deși n-am venit decît de cîteva ori la terasa unde lucrează. „Doamna Ana”, îmi spune, și ne zîmbește cu toți dinții. Ne întreabă dacă ne place băutura, dacă vrem să comandăm și mîncare. E tot o frămîntare și-o bunăvoință. Iar la mixat licori în pahare se pricepe de minune.
Mie îmi rămîne agățat de creier cuvîntul „doamnă”, pe care el îl spune într-un fel apăsat și solemn. Nu mai pot scăpa de el. Cînd am devenit o femeie matură, cum s-a întîmplat? Cînd mă uit în oglindă, recunosc tot, niciuna din trăsăturile vechi nu pare nelalocul ei sau că a luat-o la vale. Și cu toate astea, o femeie de mai bine de 40 de ani stă pe un scaun, la o masă, într-o seară, și vorbește cu prietena ei.
Am putea fi foarte bine două adolescente, care au probleme în amor, dar nu sîntem. Deși ne raportăm uneori la poveștile noastre la fel. Ca și cînd timpul a stat pe loc, ca și cînd orice suferință și întîlnire ne pot destabiliza. Cu tot tacîmul: insomnie, cuvinte spuse la nervi, păreri de rău.
Oare ce ar spune despre noi tipul ăsta care ne servește? Cum ne-ar descrie? Poate i se pare că sîntem simpatice, cool, cine știe? Pînă una, alta, pare hotărît să ne facă să rîdem și vine cu un aparat de făcut bule de cocos pe pahare. Și două mingi uriașe cresc peste cocktailurile noastre. „Spargeți-le cu nasul!”, ne zice, și noi ne uităm îndelung la ele, sînt perfecte și nu ne vine să le stricăm. Ne codim. Dar o bucurie de copil căruia i se dă o vată de zahăr pe băț ne cuprinde, spuma translucidă se sparge și un fum fin și aromat rămîne în urma ei.
Băiatul ăsta poate că e un iluzionist care lucrează sub acoperire. Doamna Ana poate că nici nu există și n-a ieșit în seara asta la terasă. E doar o fată care visează cu ochii deschiși și care scrie o poveste, în camera ei de acasă, unde miroase a foc de lemne. Mama ei i-a povestit într-o seară că la maturitate timpul trece foarte repede, ca și cînd cineva i-ar pune sare pe coadă. „Se grăbește și asta îl face nesuferit.” Ea n-a crezut-o nici atunci și nici acum. Se gîndește la liniile fine de pe chip, la ce a lăsat în urmă și la ce o așteaptă mai departe. La niște povești ca niște alunițe, care rămîn pentru totdeauna pe piele. La felul în care niște întîmplări banale devin într-o zi excepționale.
Credit foto: Robert Petreanu
