Se întîmplă să ne apropiem în multe feluri de oameni. Și să vorbim despre relații în fel și chip. Fără să ne pese cum se construiește mecanismul acestor ceasuri interioare. Și, mai ales, cum ajunge să se defecteze ce părea perfect armonizat și stabilit.
În vară am citit O educație emoțională (volum coordonat de Alain de Botton), apărut la Editura Vellant, în traducerea lui Deniz Otay. Nu știu de ce n-am scris atunci despre ea. Numele lui Botton nu mai are nevoie de nici o prezentare. Și-a construit un business profitabil, care îi garantează că orice nou volum va deveni repede un bestseller în lumea întreagă. Nu contează ce vremuri trăim, că e pandemie mondială sau că lumea o ia razna din diverse motive socio-politice, dragostea, sentimentele noastre, nevoia de apropiere și de înțelegere vor rămîne la fel de importante. School of Life se numește acest butic internațional, care deschide cutia Pandorei legată de dinamica sentimentală. Capitol la care oamenii, din orice epocă, vor rămîne mereu niște copii curioși și nesiguri. Nu se va schimba niciodată nimic: vom suferi ca la sfîrșitul lumii în urma unei despărțiri și ne va bate inima nebunește cînd ceva nou începe.
Cartea de acum, cu titlul care ne amintește de Educația sentimentală a lui Flaubert, pare mai degrabă un ghid de trăit mai ușor cu tine. Afli că ce ți s-a întîmplat au mai pățit și alții, că nu ești ultimul fraier de pe planetă care și-a imaginat vreodată că există amorul romantic, în care dragostea și sexul rimează perfect, și că ai crezut, măcar pentru un timp, că finalul basmelor cu „au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți” se poate întîmpla și în realitate.
De fapt, Botton, scriitor și filozof, trage mereu cu ochiul la marile cărți, iar dimensiunea culturală e cea care dă „poveștii” lui credibilitate și mai mare. Și, evident, felul în care o scrie, căci există o întreagă „literatură” de lume nouă, care te învață de toate - de la cum să te împrietenești cu tine, cu colegii de birou sau să fii varianta ta cea mai bună etc. -, dar care va rămîne mereu într-o zonă ușor ridicolă, la nivel de discurs, cel puțin.
Ce face el în O educație emoțională e o lecție despre permisivitate, despre cum să nu te mai simți vinovat la fiecare pas. În fond, toți sîntem sau putem deveni infernali cînd vine vorba despre oamenii cei mai apropiați, de la care vom cere mereu cît mai mult, dacă nu totul. Să ne accepte, să ne suporte și, înainte de toate, să ne iubească. Despre cum să conștientizăm că neputința celuilalt, în anumite momente, nu are legătură cu noi. Că negocierea va fi importantă. Că frica de a nu fi respinși n-o să ne părăsească niciodată.
E greu de primit acest dar nesperat ca cineva să ne placă exact pentru ceea ce sîntem: cu eșecurile, fricile, nesiguranțele noastre. Dar tocmai el, dintre toate, mi se pare cel salvator. E suficient să ne uităm la oamenii care trec pe lîngă noi, pe stradă. Nici unul nu e perfect, toți trag după ei tot felul de povești, unele mai contorsionate decît altele. Și, uneori, mai multe vieți. Dar, cînd se întîmplă să fim în gîndul bun al cuiva, s-ar putea să fim norocoși.
Credit foto: Robert Petreanu
