(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 74, iul 2012)

A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti şi Institutul European de Jurnalism de la Bruxelles. Între 1995 şi 2004, Tatiana Niculescu Bran (n. 1962) a fost redactor la Radio BBC World Service, secţia română de la Londra. Între 2004 şi 2008, a condus biroul BBC World Service de la Bucureşti. În 2006, a publicat primul roman non-fiction din literatura română,
Spovedanie la Tanacu, urmat, în 2007, de Cartea Judecătorilor. Cele două romane au inspirat filmul După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu, care a obţinut Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes, din 2012. În 2007, în dramatizarea autoarei, cărţile au devenit piesă de teatru. Spovedanie la Tanacu a avut premiera la New York, în 2007, în regia lui Andrei Şerban. În 2010, LiterNet.ro i-a publicat piesa de teatru Brâncuşi contra SUA, o abordare inedită a celebrului proces intentat de Brâncuşi statului american, în 1926. La Editura Polirom, Tatiana Niculescu Bran a mai publicat romanele Nopţile Patriarhului (2011) şi În Ţara lui Dumnezeu (2012).


Regizorul Pedro Almodóvar a scris scenariul la Hable con ella, inspirat de un caz petrecut în România şi care a făcut presă în toată Europa. Dumneavoastră cum v-aţi decis să scrieţi o carte despre cazul Tanacu?
Am scris, de fapt, două cărţi despre cazul Tanacu, ambele din dorinţa de a înţelege ce s-a petrecut în realitate şi pentru că mi-am dat seama că faptele erau prea complicate ca să fie expediate într-o scriitură de presă. Cele două romane reprezintă versiunea mea despre cazul cu pricina, o versiune pe care o consider a fi cea mai apropiată de adevăr.

Apropo, de ce credeţi că scriitorii români se inspiră atît de rar din faptul divers?
Presupun că există scriitori care se tem de faptul divers sau cărora nu li se pare că viaţa altora ar putea fi la fel de interesantă ca aceea a unui personaj imaginar. Dar generalizările sînt riscante. Efectul direct al acestei stări de lucruri este însă că literatura noastră contemporană pare lipsită de forţa şi rigoarea impersonalităţii. Temele şi subiectele rămîn foarte personale. Scriem mult despre "eu", ce simt, ce trăiesc, ce iubesc, ce detest, într-un fel de nombrilism în care explorăm mereu aceleaşi şi aceleaşi abisuri personale, pînă la saţietate, păstrînd o distanţă adesea ironică de "celălalt", diferit de noi, altfel decît noi. Cred că aceasta e o capcană periculoasă pentru un scriitor: să rescrie, în formule stilistice variate, acelaşi jurnal al vieţii sale interioare.

Vă alegeţi în mod deliberat cazuri/situaţii/personalităţi controversate pentru a scrie ficţiune?
Îmi aleg cazuri şi situaţii care îmi stîrnesc curiozitatea. "Controversa" apare adesea din confruntarea unor versiuni ale adevărului foarte diferite despre acelaşi caz sau personalitate. Şi atunci mă pun în pielea acelui caz sau a acelei personalităţi şi privesc lucrurile dintr-o perspectivă proaspătă. În cazul Tanacu, ancheta mea a pornit de la două observaţii: ce se scria în presă era "prea frumos" ca să fie şi adevărat, şi teoriile despre caz vehiculate atunci aveau nevoie de ceea ce se cheamă proba realităţii, un test de realitate. Vedeţi, eu n-am suficientă imaginaţie şi mă aflu în stare de uimire în faţa inventivităţii de care dă dovadă viaţa de fiecare zi! Deci mă bazez mai curînd pe lucruri întîmplate în realitate, decît pe proiecţiile mele - ce aş dori eu să se întîmple.

Credeţi, prin urmare, că există un deficit de provocare în literatura română contemporană?
Nu ştiu dacă rostul literaturii este să provoace publicul sau dacă literatura trebuie provocată de viaţă. Dar literatura de calitate stîrneşte în chip natural dezbateri, pune întrebări, îl nelinişteşte, îl tulbură pe cititor. O literatură preocupată excesiv de părerile şi trăirile celui care o scrie devine previzibilă şi nu mai reuşeşte să stîrnească emoţia nimănui. Or, faptul divers, cum atît de bine înţelegea Caragiale, e un izvor nesecat de vigoare. De altfel, aşa cum nu există om "simplu", nu există nici fapt "divers". Toţi oamenii sînt complicaţi şi toate faptele sînt, pînă la urmă, existenţiale. Depinde de cum le privim şi cum ne raportăm la ele.

Tanacu - dramatizări & scenarizări

V-aţi dramatizat singură primele romane; de ce? E vorba de neîncredere în forma de expresie iniţială, de explorarea temei cu alte instrumente, de căutarea unui impact mai mare?
Am dramatizat romanele despre cazul Tanacu la cererea lui Andrei Şerban care voia să facă un spectacol după cartea mea, Spovedanie la Tanacu. La cealaltă, Cartea Judecătorilor, încă lucram. Am dramatizat-o înainte de a o fi publicat. Nu a fost o iniţiativă proprie, dar a fost o experienţă unică. Îmi pare rău că Andrei Şerban nu a făcut el un film atunci, aşa cum se gîndise iniţial. Marii regizori, ca el, sînt rari şi îi recunoşti după splendoarea şi curajul ezitărilor. Niciodată nu sînt siguri de ei şi suficienţi. Trăiesc viaţa, ca şi arta, ca pe o explorare continuă a sufletului omenesc, mergînd pe sîrmă. În plus, cu Andrei Şerban alături, nu te simţi singur contra curentului; el are un fel de bucurie temerară să demoleze clişee şi să dinamiteze confortul gîndirii comune. În 2007, cînd mi-a cerut să dramatizez textul, versiunea mea asupra cazului Tanacu contrazicea toate clişeele şi versiunile la modă.

Acum Cristi Mungiu a scris un scenariu, deja premiat la Cannes, dar nu-mi dau seama cît e inspirat din cartea dvs., şi cît din cazul în sine.
Pe generic şi pe toate materialele de promovare a filmului scrie "inspirat de romanele nonficţionale ale Tatianei Niculescu Bran". Cristi Mungiu a citit romanele mele despre cazul Tanacu, a văzut spectacolul pus în scenă de Andrei Şerban şi filmul documentar prezentat la Festivalul Astra, în 2008, şi a scris un scenariu de film. Textul lui nu are la bază cazul în sine, aşadar, ci versiunea mea asupra celor întîmplate. În vria declaraţiilor de presă, regizorul a transmis, poate, semnale contradictorii despre raportul scenariului cu cărţile. La ceremonia de la Cannes însă, a fost frumos că l-a lăsat pe crainicul francez să spună că scenariul premiat e inspirat din cărţile scriitoarei etc., în loc s-o spună el. În schimb, a spus ceva despre nişte oameni reali din spatele filmului şi suferinţele lor, pentru ca apoi, în alte interviuri, să declare că a făcut un film de ficţiune. Sigur că acest tip de mesaje a indus o oarecare nedumerire prezentă şi în cronicile despre film.

Care a fost, de fapt, versiunea oficială a cazului Tanacu?
Versiunea mediatică dominantă a cazului ne spune că, în 2005, într-o mănăstire retrasă, un popă habotnic ar fi ucis o călugăriţă, răstignind-o pe cruce ca pe Iisus Hristos. El şi patru călugăriţe, timp de trei zile, ar fi refuzat să-i dea să bea şi să mănînce şi ar fi supus-o unui ritual de exorcizare vrednic de Evul Mediu. Asta este ceea ce s-a numit cazul "real". Versiunea rămasă marginală, a cărţilor mele, este următoarea: o tînără crescută la orfelinat, cu tulburări de comportament şi predispoziţie la violenţă, îşi regăseşte prietena care, şi ea copil abandonat, s-a aciuit la o mănăstire. Bucuria revederii este curînd întunecată de o criză violentă a vizitatoarei. Preotul şi călugăriţele o duc la spital în stare de agitaţie maximă. Este legată şi i se administrează neuroleptice severe cu efecte secundare incontrolabile. Se stabileşte un diagnostic de schizofrenie, dar fata e încredinţată mănăstirii. Comunitatea respectivă îşi asumă îngrijirea ei, fără să fie conştientă de riscurile la care se expune. Fata face noi crize de violenţă, este legată orizontal pe o targă improvizată, ca să poată fi transportată în biserica mănăstirii, unde i se citesc rugăciuni de alungare a duhurilor rele. După două zile se linişteşte, dar este epuizată. Preotul cheamă Salvarea, fata moare în drum spre spital, unde este declarată decedată. Preotul şi cele patru călugăriţe sînt învinuiţi de omor şi arestaţi.

Ce contribuţie aveţi, în concluzie, la filmul lui Mungiu?
Eu am reconstituit această poveste din mărturii directe de la toţi cei implicaţi - medici, poliţişti, prieteni, angajatori, acuzaţi, foşti colegi şi profesori ai victimei -, din scrisori, documente, fotografii, înregistrări video şi din voluminosul dosar penal al cazului. Scenariul filmului urmăreşte succesiunea scenelor din Spovedanie la Tanacu, la care adaugă cîteva scene noi, plauzibile, cum ar fi, de pildă, o scenă în care fata intră în altarul bisericii, ia o icoană făcătoare de minuni şi dă cu ea de pămînt în faţa preotului.
Trebuie spus că, rescriind povestea în limbaj cinematografic, regizorul a schimbat diverse accente, potrivit viziunii sale artistice. Altminteri, ar fi făcut o ecranizare fidelă a cărţilor. De exemplu, în film, Alina vine la mănăstire să-şi convingă prietena să meargă cu ea în Germania. În roman, fata vine să-şi ia rămas bun fiindcă doar vrea să plece în Germania. În roman, ataşamentul Irinei faţă de prietena ei e disperat-nevrotic, în film este prezentat ca o iubire interzisă, dar sugestia există ca atare şi în roman, căci este miezul poveştii.
Aici însă mă despart de viziunea lui Cristian Mungiu care comentează filmul ca pe o poveste despre dragoste, liberul arbitru şi constrîngerile religiei. Sigur, această interpretare poate fi mai atractivă pentru un public anticlerical, cu vederi pro-gay eventual, şi mai uşor de înţeles, dar este discutabilă în raport cu biografia personajelor (aceeaşi în carte şi în film). În carte, ca şi în film, relaţia dintre cele două fete nu este nici explicită, nici liberă, ci este condiţionată de trecutul lor comun, de abuzurile şi chinurile vieţii de orfelinat, de reflexele de fiinţe singure, speriate, cu identitate socială şi sexuală confuză. Nu e vorba de două libertăţi care înfruntă, cu forţa dragostei, prejudecăţi religioase anacronice, ci de doi copii mari care încearcă disperaţi, în tot ceea ce fac, să-şi depăşească spaima de abandon. Mă întîlnesc însă cu regizorul în realitatea faptului că, fără cele două romane, povestea din După dealuri n-ar fi existat.

„Ortodoxia, o forţă subterană a României“

Dat fiind că deja scriseserăţi un roman inspirat de mediul ortodox, ce v-a determinat să reveniţi cu Nopţile Patriarhului? Vă preocupă îndeosebi zona tabuizată a religiosului, aţi considerat că filonul ortodoxist merită explorat în continuare sau, poate, v-a fascinat personajul, din nou, destul de controversat?
Într-adevăr, m-a fascinat personajul care-mi permitea o meditaţie despre bătrîneţe şi putere. Cît despre ortodoxie - instituţională şi rituală -, cred că reprezintă o forţă subterană a României contemporane, neluată suficient în seamă şi care va produce pe termen lung surprize şi mutaţii sociale şi de mentalitate dintre cele mai puţin aşteptate. Ceea ce numiţi filonul ortodoxist este o lume timid explorată de scriitori şi care, după părerea mea, merită mult mai multă atenţie decît i se acordă, mai ales în contextul crizelor diverse, financiare, instituţionale, de valori, care traversează lumea întreagă.

Aţi primit reacţii, oficiale sau nu, din partea Bisericii Ortodoxe, după aceste două romane: le-aţi aşteptat, le-aţi dorit?
Poate că nu le-am aşteptat, dar m-am aşteptat la reacţii. După cărţile despre cazul Tanacu, am primit reacţii oficiale şi neoficiale surprinzător de pozitive din partea Bisericii Ortodoxe, deşi acelaşi gen de reacţii l-am primit şi dinspre cititorii combativi, eventual antireligioşi şi, în orice caz, anticlericali. Am dedus, de aici, că am reuşit să scriu o carte echilibrată. Mă refer la Spovedanie la Tanacu, întrucît Cartea Judecătorilor n-a prea fost luată în seamă nici de unii, nici de alţii. La Nopţile Patriarhului reacţiile au fost mai discrete, dar şi mai violente: anumitor ierarhi şi preoţi, romanul le-a plăcut şi au considerat personajul principal ca fiind foarte autentic, iar alţii au detestat cartea, considerînd, cu un cuvînt de tristă amintire, că "întinează" memoria fostului ierarh.

După două romane de inspiraţie ortodoxistă, nu v-ar interesa şi un roman cu subiect provocator din mediul catolic?
Ba da, mă gîndesc de un timp bun la un subiect din mediul catolic şi probabil că îl voi aborda cînd îmi voi fi încheiat documentarea. Într-un fel, nenumăratele ştiri, controverse, dezbateri, scandaluri din lumea catolică sînt mai uşor de abordat, fiindcă, în ultimii ani, au fost "la vedere" şi s-a scris enorm despre ele. Pe de altă parte, tocmai bogăţia surselor face dificilă alegerea unei poveşti care să fie cu adevărat interesante şi "provocatoare", cum ziceţi. Deocamdată, adun fişe de lucru.

În ţara lui Dumnezeu propune un subiect exotic, în spaţiul românesc. Unii ar putea spune că aţi înlocuit exorcizarea cu excizia, rămînînd tot în zona subiectelor "tari", şocante, controversabile. Ce motivaţie aţi avut şi, mai ales, ce legături/cunoştinţe aveţi despre acea parte a lumii şi cultura ei?
Scriu despre ceea ce mă tulbură, mă impresionează, mă pune pe gînduri. În general, nu-mi propun teme pentru care să caut apoi ilustrări în realitate, ci invers. Mă trezesc în faţa unor situaţii care mă uimesc şi, încercînd să mă dumiresc, scriu o carte. Nu ştiam, cînd am plecat în vacanţă în Cornul Africii, că voi scrie În Ţara lui Dumnezeu. Am răspuns invitaţiei unui prieten care trăieşte acolo de ani de zile. Ulterior, el mi l-a inspirat pe doctorul Bertrand din roman. Despre Cornul Africii ştiam ceea ce ştie orice ziarist informat şi curios. Dar una e să citeşti de-a lungul anilor depeşe de presă ori reportaje despre un loc, şi alta e să trăieşti în locul respectiv, fie şi numai cîteva săptămîni. Nu eram, aşadar, complet ageamie în ceea ce priveşte realitatea politică şi problemele umanitare din Cornul Africii, dar experienţa la faţa locului şi şansa de a avea o "călăuză" pricepută m-au luminat mult în privinţa lumii pe care am încercat apoi s-o descriu în roman.

Este un roman mai documentat decît cele cu subiecte româneşti?
Este un roman documentat, da. Nu ştiu dacă mai mult sau mai puţin decît celelalte. Am îmbrăcat însă documentarea în haina misticii sufite, care e foarte prezentă în tradiţia locului şi care se poate rezuma prin celebra vorbă a lui Rimbaud: "Eu sînt un altul".

Galezul Patrick McGuiness a scris un roman despre Ultimele o sută de zile ale lui Ceauşescu, iar dvs. scrieţi despre "revoluţiile" din Cornul Africii. Cît de îndreptăţită ar fi întrebarea de ce nu scriem despre ce ni s-a întîmplat/se întîmplă nouă în mod direct?
Revoluţiile din lumea arabă reprezintă, în romanul meu, doar un fundal discret al întîmplărilor. Iar Africa mi s-a întîmplat în mod direct, în sensul că am fost acolo şi i-am cunoscut pe oamenii care au inspirat apoi personajele cărţii. Cît am stat cu ei, am încercat să trăiesc viaţa lor. Apoi mi s-a părut mai interesant să scriu despre ei, decît despre mine.

Scriitorul ca detectiv particular

Toate subiectele romanelor dvs. sînt actuale, le-aţi preluat din presa şi realitatea acestor ani; nu v-ar tenta să "dezgropaţi" şi subiecte/cazuri/personaje fascinante din trecut?
Ba da, mă gîndesc, de o bună bucată de vreme, la un personaj din trecut, dar întotdeauna, pînă acum, cîte un subiect contemporan a năvălit peste mine şi a trebuit să amîn tentativa de a mă întoarce în trecut, deşi am continuat să mă documentez. Am făcut un timid început în acest sens cu Arthur Rimbaud din În Ţara lui Dumnezeu.

Cum v-aţi documentat pentru romanele dvs.: de pe Internet, din arhive juridice, de la faţa locului?
Documentarea începe, de obicei, cu întîlniri şi interviuri cu oameni implicaţi într-o anume poveste. Ascult cu atenţie ce spun cei pe care-i întîlnesc. Asta e probabil o deformaţie profesională, fiindcă am lucrat atîţia ani la Radio. Apoi, transcriind interviurile, îmi pun noi întrebări cărora le caut răspuns în arhive sau studii legate de povestea respectivă. Caut informaţii şi pe Internet, în general, de pe site-uri cît de cît credibile. Fac rost de poze, scrisori sau mărturii mai vechi care-mi pot spune ceva despre biografia personajelor. Şi pe urmă confrunt tot ce am adunat, ca să văd ce "desen" rezultă din tot acest puzzle. Înainte de a scrie, pun totul deoparte şi mă fac că uit tot ce am adunat şi citit. Paul Auster scria undeva că, după moartea cuiva apropiat, cînd te apuci să-i triezi lucrurile, te trezeşti deodată în faţa unei fiinţe necunoscute, care ascunde secrete neaşteptate, aşa încît eşti silit să devii un fel de detectiv particular. Cam aşa mi se întîmplă mie.

Chiar aşa, în ce măsură contează felul în care percepeţi şi abordaţi literatura dinspre faptul divers, formaţia dvs. jurnalistică? Vă revendicaţi în vreun fel de la şcoala literară a noului jurnalism nord-american?
Experienţa presei profesioniste mi-a dat un soi de fler în identificarea subiectelor interesante. Cînd citesc sau aud vorbindu-se despre o întîmplare, ştiu imediat dacă respectiva întîmplare poate deveni o poveste sau o carte vrednice de a fi împărtăşite şi altora. Habar n-am de unde mă revendic. Las posterităţii mele critice misiunea de a mă încadra undeva. Eu scriu şi-atît.

Pînă în 2008 aţi condus biroul BBC World Service de la Bucureşti; ce aţi făcut, în afară de literatură, de atunci încoace şi cu ce vă (mai) ocupaţi în prezent?
De atunci am scăpat de povara de a mă uita la televizor, mă ocup, mai bine decît reuşeam înainte, de băieţelul meu, îi citesc poveşti sau le inventez la cerere, gătesc, mă duc la piaţă, calc rufe, citesc şi scriu cu iluzia că, la un moment dat, poate voi reuşi să şi trăiesc din ce scriu.

Dacă acum nu vă mai uitaţi la televizor, vă amintiţi primul televizor din familie sau prima istorioară legată de acel aparat?
Nu mai ştiu ce marcă era primul televizor din casă, dar era, desigur, un televizor alb-negru, un aparat greoi, cu lămpi şi cu un ecran bulbucat. Eram fascinată de serialul Lost in Space, în care o familie de americani fusese aleasă să exploreze Universul, la bordul unei navete spaţiale şi, din pricina unei defecţiuni tehnice, eşuează pe o planetă necunoscută unde se întîmplă tot felul de aventuri, timp de cîteva zeci de episoade.

Ce tabieturi şi ce superstiţii aveţi legate de scris?
N-am nici tabieturi, nici superstiţii legate de scris. Dacă am o poveste bine conturată în minte, scriu oricînd am răgaz, mai ales în timpul în care fiul meu e la şcoală.

Ce citiţi cînd nu scrieţi, literatură, non-fiction? Ce scriitori contemporani, români şi străini, urmăriţi sau v-au atras atenţia în ultimii ani?
Citesc de-a valma. Îi citesc cu aceeaşi plăcere pe Amin Maalouf, pe Gore Vidal, pe Julian Barnes, ca şi pe Paul Auster, Leonora Carrington, Lady Montagu, Caragiale ori Dimitrie Cantemir. E drept că romanul istoric mă atrage adesea. Ca şi studiile de antropologie istorică ale unor autori români precum Andrei Oişteanu sau Violeta Barbu.

Ce plăceri aşa-zis vinovate aveţi?
Deşi nu mai lucrez în presă de patru ani, am păstrat reflexul de a citi zilnic ziarele. Mă interesează ştirile şi dezbaterile politice şi aştept momentul de graţie cînd ziarele româneşti şi oamenii noştri politici vor începe să-şi pună problema interesului public. Dar, ca să vă răspund la întrebare, cititul ziarelor româneşti şi britanice e, dimineaţa, o mare plăcere. Nu ştiu cît de vinovată sau de nevinovată. Şi e însoţită de o altă plăcere: o cafea mare şi amară. Pe urmă, pe lista plăcerilor mai trebuie trecute filmele sud-coreene şi iraniene, spectacolele lui Andrei Şerban, ploaia mocănească, romanele poliţiste şi muzica africană.

interviu realizat de Marius CHIVU

fotografii de
Mirel BRAN