(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 77, octombrie 2012)

Din adolescenţă, cînd i-am descoperit muzica, am avut sentimentul că Beethoven vrea să transmită un mesaj moral. Ascultînd Concertul 5 pentru pian, mai cu seamă partea întîi, mi se părea că asist la o demonstraţie dialectică ce culmina într-un îndemn. Era ca şi cum cineva mi-ar fi spus: "Uite, băiatule, orchestra cîntă aşa, iar pianul îi răspunde aşa; apoi, îşi răspund, cîntă împreună, ajung la un acord... asta-i o demonstraţie absolut concludentă, mai concludentă decît toate îndemnurile prin viu grai, de oriunde vor fi venind, că trebuie să fii mai generos, mai curajos, mai tolerant." Cînd am citit capitolul despre muzică din Lumea ca voinţă şi reprezentare de Schopenhauer, am aflat că filozoful considera muzica drept expresia voinţei, o cale directă (spre deosebire de ocolirile limbajului) către cunoaşterea Lumii. A fost una din convingerile mele cele mai constante; ori de cîte ori, fiind în cumpănă, ascultam acelaşi Concert 5, sau una din marile sonate pentru pian, sau Triplul concert pentru vioară, violoncel şi pian (pe care îl aşez sus de tot în preferinţele mele), simţeam că aceste muzici îmi aduc o soluţie, totdeauna în sensul dobîndirii unei altitudini morale, faţă de perspectiva de broască în care avusesem tendinţa să mă refugiez. Căpăta un sens concret afirmaţia că există o muzică "înălţătoare".

Am o slăbiciune pentru Fantezia pentru pian, orchestră şi cor. Recent, am găsit pe YouTube o interpretare completă a acestei bucăţi sub conducerea lui D. Barenboim, care ţine şi partea pianistică. Fantezia începe cu o meditaţie pianistică ce sună ca o plimbare pe tărîmul sentimentelor; orchestra introduce - mai ales prin başii săi - un soi de mister care începe să se închege ca un dialog între ea şi pian. Brusc, această convorbire dintre două suflete este întreruptă de o temă solemnă, articulată de alămuri. Am impresia că este un fel de revelaţie venind din altă lume, gravă ca un Dies Irae, care dă un soi de avertisment celor două voci anterioare, aflate într-un tandru dialog spiritual. Puţin cîte puţin, un alt dialog se ţese, între instanţa mundană şi cea metafizică. Ca şi cum cea dintîi ar fi adusă la cunoaşterea unei realităţi mai grave! Noul dialog, pe o treaptă superioară, duce la un triumf, la o adevărată revelaţie - din nou, morală. Şi numai în acest punct intervin soliştii vocali şi corul.

Autorul cuvintelor ar fi Christoph Kuffner sau, poate, Georg Friedrich Treitschke. Conţinutul lor este semnificativ, vocea venită de sus i-a constrîns pe îndrăgostiţi să se recunoască drept posesorii bucuriei: "Graţios, fermecător şi adorabil sună armoniile vieţilor noastre... iar din simţirea frumuseţii izvorăsc flori veşnic înflorite... Cînd domneşte vraja muzicii pronunţînd cuvîntul sacru, ceva măreţ prinde formă, iar noaptea şi furtunile devin lumină."

"Cuvîntul sacru" nu poate fi decît Bucuria. Mai tîrziu, Beethoven a scris pe aceeaşi temă muzicală Oda Bucuriei, textul fiind cel ale poemei lui Schiller. Bucuria este plăcerea împărtăşită. De doi, de mai mulţi, de milioane de oameni. Este forţa morală cea mai revoluţionară. Iar muzica este capabilă să inducă această bucurie. De pe vremea Fanteziei a demonstrat cu limpezime cum se preface muzica în idee - pedagogia morală incomparabilă pe care o oferă o anumită muzică. "Muzica este vinul care inspiră la noi procese generative, iar eu sînt Bacchus care face acest nou vin glorios făcîndu-i pe oameni spiritual-beţi", a spus Beethoven.

Această nobilă beţie este, pesemne, îndemnul moral către mai bine, pe care îl descoperi ascultînd muzica beethoveniană.