(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 63, august 2011)

„În capitalism, omul este exploatat de către om. În socialism, e invers.“  
(proverb polonez)

La ceva timp de la publicarea în această revistă a articolului despre bazele „teoretice“ ale existenţei realismului socialist-capitalist [vezi (1)] în România, este poate momentul să propun cîteva exemple relevante dintre autorii şi creaţiile care ar putea fi parte din această manieră originală de a vedea lumea înconjurătoare. Mai ales că în perioada scursă au apărut mai multe demersuri artistice care pot fi explicate de conceptul amintit.

Elimin de la început creatorii care după ’89 au schimbat între ele etichetele de pe borcanele cu rău şi cu bine, producînd de fapt un fel de realism antisocialist. Este cazul unor texte jurnalistice, literare, al unor produse de artă plastică (monumentală, dar nu numai) etc. care au fost succesive unor anumite forme de vinovăţie/revoltă/penitenţă, chestiuni care nu puteau funcţiona decît poate la nivelul moral(izator). Dau un singur exemplu, ca să nu dezgropăm pe ziuă moroii – unul, dar relevant: filmul lui Nicolae Mărgineanu Undeva în Est, făcut pe scenariul lui Augustin Buzura, care, pur, dar şi simplu, îi face pe bandiţii (din munţi) eroi şi pe eroii (socialismului) bandiţi.

Sînt şi artişti care au avut curajul tineresc de a ieşi din maniheismele postrevoluţionare – de urmărit [vezi (2)] prima parte din prezentarea de anul acesta a lui Dan Perjovschi despre spaţiului public românesc ca hibrid încărcat atît de seme socialiste, cît şi de cele ale contemporaneităţii consumiste.

Reala asumare a realismului socialist-capitalist este recentă. Motivele prospeţimii acestui demers au fost expuse în articolul sus-citat; rezumînd, „sila“ omogenă faţă de propagandele celor două sisteme – atît de cea socialistă, cît şi de cea a societăţii de consum – nu putea să apară decît după trăirea deplină şi a deziluziei faţă de cea de-a doua, proces care a avut nevoie de peste un deceniu de postcomunism.

Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu au fost pionierii din film. În Moartea domnului Lăzărescu mentalităţile remanente sînt descrise în „ramă“ contemporană. Moartea personajului semnifică poate şi moartea mentalităţii vechi, neadaptate la presiunea prezentului cinic.

În filmele lui Corneliu Porumboiu este invers. Acţiunea lor se petrece în Vasluiul rămas ca îngheţat în timpul comunismului. Parte din originalitatea propunerii regizorale vine din contrastul dintre canavaua citadină socialistă şi problemele actuale pe care oamenii şi le pun – dacă ar trebui condamnat consumul de droguri sau dacă se poate numi revoluţie ce s-a întîmplat la Vaslui în ’89. Povestea din filmele lui Porumboiu are un umor amar, venit din înţelegerea esenţei comice şi tragice, în acelaşi timp, a apropierii impermeabile dintre sisteme şi din decepţia oferită atît de trecutul socialist, cît şi de prezentul „democratic“.

Amintitirile din Epoca de Aur (Mungiu/Hofer/Mărculescu/Popescu/Uricaru) folosesc un umor mai deplin – venit dintr-un minus de implicare în întîmplări petrecute în trecut, povestite cu mijloacele filmice de azi. Trucul vine ca în celebrul serial Kaamelott al francezilor – în care personajele medievale vorbesc ca parizienii de azi –, din tratarea în manieră contemporană a legendelor urbane ale anilor epocii comuniste.

Marele exemplu literar este, desigur, Herta Müller. Motivaţia Academiei suedeze vorbeşte despre „sinceritatea prozei cu care a descris plastic universul dezrădăcinaţilor“. Vorbind despre dezrădăcinare, Herta Müller se plasează în limbo-ul dintre sisteme: des-fiinţată de ceea ce a trăit în spaţiul românesc, ea nu înregistrează Occidentul ca pe opusul monstruozităţii, realizînd că nici „dincolo“ nu se găseşte soluţia la trama existenţei.

În literatura 100% românească, lucrurile sînt puţin mai complicate. În deceniul zece, s-au publicat în principal „revizuirile“ sus-amintite şi literatură subiectivă de sertar sau de masă. Apoi, în ultimii zece ani, din cauză că scriitorul român nu a avut deschiderea spre afară a scenaristului român de film, la noi s-a scris mai degrabă în genuri pentru consum intern – precum, spre exemplu, literatura legată de sex.

Operele care au ca subiect realitatea românească actuală (literatura autoficţională, literatura-blog etc.) sînt într-atît de referenţiale ale prezentului încît devin anistorice, neinteresate de raportarea la jumătatea de secol comunistă. Există o altă serie de cărţi cu subiectul plasat în trecutul „socialist“ – de exemplu, cărţi despre copilăria din epocă, scrise de Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Vasile Ernu etc. Autorii în cauză, neasumîndu-şi însă în operă concomitent şi prezentul, nu pot fi susceptibili de contingenţă cu conceptul despre care vorbim.

Am totuşi două exemple de dat. Subiectul romanului Degete mici de Filip Florian se referă la apariţia unui semn al trecutului stalinist – o groapă comună – în plină realitate prezentă a unei comunităţi de provincie din România de azi. Apoi, Svetlana Cârstean a publicat o carte-poem despre universul semicarceral al practicii în atelierele şcolare – Floarea de menghină. Stilul asumat baroc, emfatic, ironic, în fapt, face ca poemul să poată fi apropiat de conceptul de realism socialist-capitalist, ca pastişă de literatură omagială proletcultistă.
În arta plastică lucrurile sînt mai clare. Mai ludice, mai autoironice.
Maestrul este aici Ion Bârlădeanu. Colajele sale [vezi (3)] sînt alcătuite din materia vizuală primordială a celor două tipuri de propagandă – cea socialistă şi cea a comercialului, a star-sistemului, ambele prezente în ziarele şi revistele de dinainte de ’89, din care artistul a decupat personajele şi fundalurile.

Vlad Nancă este autorul lucrării Original Adidas [vezi (4)] din 2005, care înfăţişează două picioare de porc care poartă brandul Adidas pe ele – aluzie la denumirea folosită în alimentarele de pe vremea lui Ceauşescu.

În 2004, Nicolae Comănescu picta Wrong Hill [vezi (5)] – lucrare care a constituit şi afişul expoziţiei din acest an a artistului, cu titlul Berceni, de la MNAC. Înfăţişat în culorile ţipătoare ale afişelor cu reclame turistice pentru Caraibe, se vede un personaj abia schiţat navigînd pe un windsurf care se îndreaptă spre un orizont unde corăbii cu pînze ard în flăcări. Pe malul care se vede în zare, se înalţă Casa Poporului, străjuită de palmieri. Cînd priveşti cu atenţie, vezi că în colţul tabloului apare scris în oglindă, ca şi cum ai privi printr-un parbriz, „SPALĂMĂ BĂ...“

În toamna trecută, Emanuel Borcescu a panotat soclul fostei statui a lui Lenin din faţa Casei Scînteii cu patru lucrări cu titlul generic Fresca eroului capitalist, care folosesc imaginea şi textele primitive ale propagadei socialiste, descriind realitatea zilelor noastre [vezi (6)]. Textul de pe panoul cu un muncitor în construcţii spune: „Vile multe construim / În Pipera să trăim.“ Cel de sub imaginea unui personaj îmbrăcat ca în multinaţionale, care vorbeşte la celular: „Oameni mulţi muncesc cu spor / În afaceri ei dau zor.“

Marilena Murariu a deschis o discuţie în jurul tablourilor ei din expoziţia Despre Elena în general [vezi (7)] de anul acesta, în care a încercat să folosească imaginea Elenei Ceauşescu şi a altor personaje istorice recente, pentru a explica „parabolic“ aceeaşi istorie recentă.

Realismul socialist-capitalist poate fi remarcat şi în alte manifestări artistice: de mulţi ani, Sarmalele Reci a cîntat melodii de gen – „Ţara te vrea prost“, „Nicu Ceauşescu preşedinte“ sau „Adrian Băsescu“. Formaţia Guess Who interpretează melodia „Nu ne-am născut în locul potrivit“ pe refrenul şi linia melodică a corului de pionieri „Noi în anul 200“.

Logoul Creative Monkeyz [vezi (8)] – creatorii desenului animat de pe Net Robotzi – este steaua roşie comunistă care are în centru, în locul secerii şi ciocanului, o cheie franceză şi o banană. Creatori români de modă au propuneri de îmbrăcăminte „casual“ cheguevaristă, baruri şi restaurante moderne pretind că îşi au rădăcinile în cluburile socialiste.

Există şi o direcţie de gîndire critică apropiată de „principiile“ realismului socialist-capitalist – cea a revistei de pe Net www.criticatac.ro, un loc unde nişte tineri intelectuali pun des problemele actualităţii prin grila trecutului comunist, uneori însă uşor cam prea „teoretic“ (poate din teama de a nu fi consideraţi neserioşi).

*
Concluzie: Unele dintre cele mai importante recunoaşteri ale valorii creaţiei româneşti – premii de film la Cannes, expoziţii la MOMA, Premiul Nobel pentru literatură, etc. – au fost atribuite unor creatori cărora li s-a recunoscut originalitatea viziunii, a ideologiei artistice apropiate de conceptul de realism socialist-capitalist românesc.
Poate folosirea acestui concept explicativ (vă satisface marca pur estetică de „minimalism românesc“ ataşată tuturor filmelor regizorilor români?) este o soluţie pentru definirea şi pentru comunicarea mai clară, în lume, a unui fenomen distinct din cultura românească.

*
Atenţie! Bulgarii ne ajung din urmă! Acum doar cîteva săptămîni, un basorelief din bronz al unui monument sovietic din Sofia a fost pictat noaptea [vezi (9)], soldaţii de metal fiind transformaţi în – aşa cum spune ştirea –„iconuri ale culturii pop a Americii capitaliste“ – Santa Klaus, Superman, Ronald McDonald etc. Dedesubt, artiştii necunoscuţi au scris cu sprayul: „În pas cu timpurile!“

(1) http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/bogdan-dumitrescu-introducere-in-realismul-socialist-capitalist-44369.html
(2) http://www.youtube.com/watch?v=yhv47qd_PA0
(3) http://www.hartgallery.ro/index.php?page=artist&id=11#
(4) http://vladnanca.blogspot.com/2005/11/original-adidas-in-bratislava.html
(5) http://comanescu.blogspot.com/
(6) http://www.incotro.org/survey/2010/emanuel-borcescu/
(7) http://www.modernism.ro/2011/05/09/marilena-murariu-despre-elena-in-general-galeria-simeza/
(8) http://creativemonkeyz.com/
(9) http://animalnewyork.com/2011/06/bulgarian-monument-to-the-red-army-vandalized/