Ştiţi unde scriu eu acest articol? La Tîrgul de Carte „Gaudeamus“. Mă aflu la o măsuţă neagră, pătrată, între nouă pereţi, da, sînt în mai multe cămăruţe. Iar în ele se află desene poate pentru copii, superb pictate şi lucrate. Iar în afara cămăruţelor, vis-à-vis, e un stand de dulciuri de unde mi-am procurat nişte ciocolată de casă (nu, nu de acasă). Şi sînt înconjurată de tot felul de cărţi, dar din standuri diferite. Şi da, e prea multă lume pe la cărţi, aşa că eu m-am retras aici, între desene. Nu mă pot abţine să nu mă izolez într-un centru al desenelor, cu Dave Matthews Band în urechi, şi să văd copii de 12 ani alergînd cu şireturile desfăcute. E comic. 

Iar toată vorbăria asta despre locul perfect în care mă aflu îmi aminteşte de un alt loc în care l-am dus de mînuţă pe Dilematix, frăţiorul meu mai mic, la ultimul nostru eveniment. Stai, stai! Un copil de 6 anişori cu hanorac AC/DC a trecut pe lîngă standul de dulciuri şi a făcut o mutră dezgustată cînd a zărit un ou mare, roz. Tipul ăsta o să ajungă un dur! 

OK, de această dată vă voi povesti exact cum a fost cu Dilematix la Buzău. Of, dar mi-e imposibil să mă concentrez! E un băieţel care dă ture pe lîngă mine de vreo cinci minute! 

Data trecută cînd a ieşit Dilematix în lume (şi pe piaţă), ne-am gîndit să le facem o vizită scriitorilor de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Buzău, pentru că ne-au fost mereu loiali şi prea energici şi-aşa. După un drum care pe mine m-a exasperat, fiind trezită din somn prematur şi foarte stresată de şcoală, am ajuns la Buzău.  

În holul de la intrare al şcolii se afla comitetul de primire, amuzant, aşa, simpatic. Aveau şi flori, pe bune! Ne-au pus să străbatem un drum pînă la o uşă acoperită cu o folie imensă de aluminiu. Şi s-au trezit să mă pună tocmai pe mine să joc rolul reprezentantului Dilematix şi să trec prin uşa aceea de basm. A fost chiar hazliu, am intrat cu mîinile întinse, de parcă ar fi fost primul ceas al dimineţii, şi am dărîmat uşa cu folie de aluminiu! Bam! Şi m-am văzut înconjurată din toaaaate părţile de zeci, sute, poate chiar miliarde de copii, dilematici ori ba. Erau acolo şi mă copleşeau! Recunosc că m-am cam speriat un pic, dar am fost un V.I.P. în momentul ăla, o ştiam şi eram mîndră! M-au poftit pe scenă. Ce, era să refuz? Aşa cum în vizită la prietenul meu cel mai bun nu pot refuza masa de seară, dacă mă apucă orele tîrzii la o discuţie aprinsă despre noua lui piesă compusă în Guitar Pro, nici acum nu aveam scăpare. Doamne, ce ciudat mă simţeam că aveam o sală imensă de copii la picioarele mele... m-am gîndit la întrebarea aia din albumul Don Quijote al Adei Milea: „Era lumea prea mare sau... erau picioarele murdare?“. 

Eu poate m-am uitat nedumerită într-o mare măsură, am stat ca o stană de piatră la masă şi i-am şuşotit ce-am putut Adinei, coordonatoarea şi inventatoarea revistei. Dar ah, era microfonul în faţă şi am fost extrem de precaută, ca nu cumva să se audă ce planuri făceam noi acolo. Pînă la urmă, am luat decizia de moment cum că eu aş fi surioara lui Dilematix, oficial. Adina nu era întocmai mulţumită, dat fiind că i se spunea mama lui Dilematix şi se simţea bătrînă şi ramolită, ceea ce eu declar cu cea mai mare tărie sufletească drept ireal, iraţional şi absurd! Ea şi-a acceptat rolul cu muuultă vreme în urmă, dar preferă să nu i se reamintească mereu, aşadar a povestit, la rîndul ei, cum s-a născut mica noastră bufniţă, iar eu am povestit cum a venit rupt de oboseală într-o după-amiază Dile la mine, să-mi ceară ajutorul la ziar, cînd a văzut că e copleşit de prea multe texte, deşi el mereu a considerat că se descurcă singur, atîta doar, fusese îngîmfat şi solitar pînă acum doi ani. Între timp a crescut şi i-a venit mintea la cap. 

După ce i-am plictisit pe copiii din sală cu vieţile nebune pe care le ducem cu îndîrjire de cînd s-a înfăptuit Big-bang-ul, l-am ridicat de la masă pe Mihai, actorul nostru preferat (care s-a tuns!!!!), ce a pornit nişte jocuri de teatru-sport (eu le-aş numi teatru-stop) cu cine avea mai mult curaj să urce pe scenă şi să aibă lumea la bocanci sau balerini. Şi nu mulţi erau aşa bravi, aşa că îi mai felicităm o dată pe muschetarii noştri de la Buzău. S-a nimerit ca tocmai scriitorii dilematici să vină să se joace cu Mihai „la înălţime“. Poate că unii dintre voi ştiţi... sau vă puteţi imagina ce înseamnă jocurile astea (dacă nu, veniţi la următoarele evenimente!). Oana, spre exemplu, avea un iPhone în mînă şi-l folosea pe post de spatulă pentru spaghetti. Stop! Matei îi luă iPhone-ul din mînă Oanei, se aşeză în poziţia în care era ea şi-l folosi drept aparat de bărbierit. Evident, toate acestea provocau înzecit rîsul în sală. Ce v-aş mai povesti cu drag? Desigur, toţi curajoşii primeau o cărticică şi o diplomă scrisă chiar de sora lui Dilematix, adică de mine! Bufniţa dormea, era mijlocul zilei, iar cu tonţii ştim că bufniţele sînt treze noaptea în special, iar a noastră e o mare fană a somnului. 

Totuşi, nu impresia mea contează prea mult, pentru că evenimentul era organizat tocmai pentru loialii noştri buzoieni, pe care – dacă îmi permiteţi – îi voi porecli buzzzzăii noştri. Eu v-am spus ce bine m-am simţit eu, iar acum vă las să citiţi şi ce impresii au copiii de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Buzău. Aş mai adăuga că Dilematix a început să semene din ce în ce mai mult cu Moş Crăciun, pentru că e o bufniţă prea rotofeie, roşie şi au început să-i iasă peri albi de cînd se supără pe noile gadget-uri la care nu se pricepe. Bine, dacă ar fi să mă iau un piculeţ de frăţiorul meu mai mic, aş spune că are o burtă „de bere“ de la cît se semnează cu Salutare şi frăţie, Ne vedem la berărie! (la finalul mesajelor pe care le trimite pe mail, drept răspuns la mesajele voastre), dar eu trebuie să am grijă de el, plus că ştiu că e un mare mincinos!