A fost odată o planetă pitică care s-a rătăcit din întâmplare în sistemul nostru solar. Cum adică s-a rătăcit? – mă veţi întreba. În general, planetele nu sunt niste personaje cu capul în nori şi nu fac altceva decât să se învârtă cu seriozitate în jurul unei stele, ca muştele în jurul unui bec, fără să ameţească, însă. Ei bine, această planeta pitică pe care puteai să o străbaţi cu piciorul în cel mult o oră se rătăcise fiindcă nu avea o orbită a sa. Nu ştia nici cum o cheamă pentru că nu o botezase nici un astronom. Cât despre orbită, acea traiectorie în jurul Soarelui pe care o urmează orice planetă care se respectă, Pitica nu-şi amintea să se fi învârtit vreodată pe vreuna. O planetă în vârstă, cu o îndelungată experienţă orbitală ar fi spus despre ea că este o aiurită şi că habar n-are de calea pe care ar trebui să o urmeze în viaţă.

Odată ajunsă în sistemul nostru solar, planeta pitică a fost foarte încântată de ce a văzut.

-Îmi place aici. Nu sunt decât nouă planete, nu e înghesuială. Iar Soarele lor pare unul prietenos... bănuiesc că n-ar avea nimic împotrivă să mă învârt şi eu în jurul lui! gândi plenetă pitică cu voce tare, dar n-o auzi decât o cometă care trecu pe lângă ea, fără să-i acorde vreo atenţie. De regulă, cometele sunt foarte grăbite.

Apoi, Pitica îşi dădu seama că n-ar fi frumos să se stabilească în acel loc, fără să le ceară mai întâi voie celor nouă planete din sistemul solar. Poate chiar şi Soarelui, doar că de el era greu să te aproprii fără să te arzi.
Aşa că se hotâri să stea de vorbă cu Jupiter, cea mai mare planetă dintre toate care părea un soi de şefa. Îşi luă inima în dinţi şi o abordă cu timiditate.

-Vă salut cu respect, îndrăzni Pitica. Eu sunt o planetă pitică care s-a rătăcit prin spaţiul cosmic... aţi fi de acord să mă primiţi şi pe mine în mica voastră familie? Promit să nu vă deranjez prea tare, căci îmi voi găsi o orbită care să nu se intersecteze cu ale voastre.
-Ce-ai spus că eşti? o întrebă plină de uimire Jupiter, după care izbucni în râs. O planeta?!
-Da. O planetă pitică, preciză încă o dată nou venita, cu un glas pierit. O plenetuţă, dacă vreţi...
-Tu, o planetă?! vorbi din nou Jupiter printre hohote de râs. Eu care credeam că eşti un meteorit! Adică o bucată desprinsă dintr-o planetă. Şi chiar mă aşteptam să te faci praf, lovindu-te de mine...
-Dacă vă spun că sunt planetă, insistă pitică.
-Eşti un meteorit mincinos care se crede planetă! deveni brusc suspicioasă Jupiter. Tu, să te învârţi în jurul Soarelui nostru?! Haide, ia-ţi mai repede tălpăşiţa până nu mă enervez prea tare!
Pitica plecă cu coada între picioare... vorba vine! Încă încrezătoare în steaua ei, se gândi să-şi încerce norocul la Saturn.
-Bine v-am găsit, măreaţă planetă cu inele! Cât de frumoasă sunteţi! îşi schimba planeta pitică tactica.
-Cine eşti tu care mă linguşeşti? tună Saturn.
-Sunt o biată planetă pitică care s-a rătăcit în sistemul vostru solar şi ar vrea să vi se alăture... dacă îmi veţi permite, desigur!

Saturn o privi lung pe Pitică.

-Ştii ceva? îi spuse într-un târziu Saturn. Şi aşa suntem prea multe. Dacă ar fi după mine ar trebui să rămânem doar două, eu şi cu Jupiter, cele mai puternice planete. De la Mercur n-am veşti niciodată pentru că e prea departe, Terra mă enervează că e locuită de nişte creaturi numite oameni ce trimit tot felul de aparate care bâzâie în jurul meu şi-mi fac poze, Venus e prea înfumurată, Marte suferă că e pustie, Neptun este prea tăcută, Uranus prea vorbăreaţă, iar Pluto şi-a cam luat-o în cap în ultimul timp, deşi nu-i cu mult mai mare decât tine. Ce ne mai trebuie încă o planetă în plus? Eu zic să te duci de unde ai venit!

Pitica îşi luă “la revedere” pentru ca era politicoasă şi plecă. Nu mai întâlnise niciodată nişte planete atât de ostile. Era aşa de supărată încât trecu val-vârtej pe lângă Venus pe care nu o mai întrebă nimic. Însă auzi vocea ei mieroasă, strigând-o: 

-Hei, pitico! Nu vrei să fii satelitul meu?

“Asta-i bună!”, gândi planeta pitică. “Nici aşa rău n-am ajuns să intru în slujba uneia dintre nesuferitele astea! Şi nici măcar să nu ma plătească!”

Aşa că nici nu catadisi să-i răspundă. Apoi, îşi aminti că Saturn îi spusese ceva despre Pluto, o planetă nu cu mult mai mare decât ea. “Poate că aş putea să mă împrietenesc cu Pluto!”, îi veni ei o idee. “Poate că e o planetă pitică la fel ca mine şi n-ar avea nimic împotrivă să ne învârtim împreună pe aceeaşi orbită...”.
Se hotâri să o viziteze şi pe Pluto.

-Salut! Tu ce muzică asculţi? o abordă Pitica pe Pluto ca pe cineva de vârsta şi de mărimea ei.
-Tu crezi că am timp de pierdut? se raţoi Pluto. Auzi la ea, să ascult muzică! Am treburi mult mai importante de făcut.
-Cum ar fi? întrebă curioasă Pitica.
-Cum ar fi să le lămuresc pe fiinţele acelea neroade numite oameni că sunt o planetă în toată regula, îi explică Pluto. Ştii ce mi-au făcut? După mii de ani m-au retrogradat! M-au trecut în categoria planetelor pitici.
-Şi nu eşti planetă pitică?
-Arăt eu a planetă pitică? se înfurie Pluto. Auzi, strâpituro, drept cine mă iei?
-Iartă-mă! N-am vrut să te jignesc! se bâlbâi Pitica.
-Dacă n-ai vrut, mai bine taci! i-o reteză îmbujorată Pluto. Şi acum să nu te mai văd pe aici! Poţi să te iei de mână cu oamenii ăia şi să gândiţi la fel despre mine, că tot nu mă interesează ce credeţi!

“Oamenii?”, tresări Pitica. “Poate că n-ar fi rău să trec şi pe la Terra ca să-i dau bineţe!”.
O ultimă încercare pe care era dispusă să o facă Pitica pentru a se acomoda în sistemul nostru solar.
Pe măsură ce se apropia de Pământ, observa că această planetă era diferită faţă de celelalte. “E o planetă albastră!”, se miră ea care avea o culoare cenuşie, ca mai toate planetele.

-De ce eşti albastră? a fost prima întrebare pe care Pitica i-a adresat-o Pământului.
-Pentru că am mări şi oceane, îi răspunse amabilă Terra. Datorită apei există şi viaţă. Ştii,  eu sunt o planetă locuită. Tu nu eşti?
-Nuuu. Eu sunt doar o planetă pitică şi nu am astfel de pretenţii, îi mărturisi micuţa. Cum arată oamenii? mai întrebă ea curioasă.
-Cine mai ştie? oftă Pământul care era la rândul ei o planetă destul de în vârstă, iar memoria îi juca feste. Îi port de atâta amar de vreme în spinare şi sinceră să fiu nici măcar nu mai ştiu cu ce se ocupă. De multe ori simt nişte înţepături şi asta înseamnă ca sapă după bogăţii naturale, cum ar fi petrolul. Altădată mă ustură pielea, pardon scoarţa terestră şi cred că e din cauza poluării. Iar când pornesc vreun război, am nişte dureri de şale în toată regula şi nu cred că e de la reumatism. Dar tu ce cauţi în sistemul nostru solar? îşi aminti Terra de prezenţa celeilalte planete, căci de obicei îi plăcea să vorbească chiar şi de una singură despre necazurile ei.
-Sunt o planetă rătăcită şi mi-aş dori să mă stabilesc aici, zise Pitica, încurajată de bunăvoinţa Terrei.
-Eu n-aş avea nimic împotrivă, dar...
Terra nu mai apucă să termine ce avea de spus, căci între timp oamenii văzuseră, prin telescoapele lor, planeta pitică apropiindu-se vertiginos de Pământ. Desigur, pentru ei era o ameninţare, aşa că intraseră în panică.
-Un meteorit! Ba nu, o planetă în toată regula! Se va ciocni cu Pământul şi vom muri cu toţii! E Sfârşitul Lumii! strigasera ei.
Apoi, luară decizia să o extermine pe Pitică, aşa că lansară o rachetă. În timp ce cele două planete stăteau de vorba cât se poate de paşnic, racheta o lovi pe Pitica din plin.
-Am nimerit-o! se bucurau oamenii, de jos, de pe Pământ. Am îndepărtat pericolul!

Micuţa simţi o căldură puternică în tot corpul ei de planetă şi închise ochii. Simţea că-i sosise sfârşitul. Terra privea înduioşată întreaga scenă, însă nu mai avea cum să intervină. Îşi promise că-i va pune la punct pe oameni cu câteva cutremure şi alte cataclisme devastatoare, dar uită repede să-ţi ţină promisiunea, caci, după cum v-am mai spus, era o planetă în vârstă.

Când deschise ochii din nou, Pitica se afla în cu totul altă parte. Pământul, dar şi sistemul nostru solar dispăruseră cu desăvârşire. Era într-un alt spaţiu, rătăcind prin întuneric. “Oare am murit?”, se întrebă micuţa. “Asta e viaţa de după moarte a planetelor?”.

Atunci observă că întunericul era alungat de o lumină, deşi nu se zărea nicio stea prin apropiere. Îi trebui ceva vreme ca să-şi dea seama că lumina venea din interiorul ei. Apoi, îşi aminti brusc: racheta, căldura aceea puternică pe care o simţise... Nu murise, se transformase într-un Soare! În timp ce încerca să se obişnuiască cu ideea, descoperi că in jurul ei se învârteau nişte mici corpuri cereşti, fiecare pe orbita sa.

“Sunt planete!”, îşi spuse Pitica, străbatută de un fior de bucurie şi de teamă. “Planete pitice. Iar eu sunt steaua lor!”.
Pitica îşi găsise în sfârşit menirea. Nu mai trebuia să rătăcească prin univers în căutarea unei orbite sau a unui nume. Era chiar centrul unui nou sistem solar.