În noiembrie 2009 apărea în „Convorbiri literare” partea a doua dintr-o cronică amplă a mea despre poezia lui Grigore Vieru. În total au fost patru episoade în patru numere ale revistei (octombrie, noiembrie, decembrie 2009, februarie 2010); şi întregul text critic a fost solicitat pentru a fi inclus într-un volum dedicat lui Vieru. Fireşte, am acceptat. Iar volumul a apărut: Grigore Vieru, poetul, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie, coordonator Mihai Cimpoi, colecţia „Academica”, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010, 464 p.
Pe 17 septembrie 2010, am citit cu veselă stupoare, pe site-ul ziarului „Jurnal de Chişinău”, articolul Un furt intelectual la drumul mare. Din exemplele oferite de către dna Cornelia Pascaru (căreia îi mulţumesc încă o dată), să-l selectăm pe primul. La pagina 79 a volumului, un fragment din textul meu:
„Idealul poeziei lui Grigore Vieru e unul domestic-naturist, la intersectarea dintre Casa ocrotitoare şi Natura mângâietoare. Când întâia matrice este abandonată, în cursul (totuşi!) pe care-l ia viaţa fiului risipitor, acesta se acuză singur de ingratitudine şi îi cere iertare casei «de pe margine de Prut» pe care a văduvit-o de prezenţa lui, ca şi de aceea a Mamei. Sub naivitatea aparentă a versurilor din Casa mea descoperim o splendidă elegie filială, la puterea a doua: «Tu mă iartă, o, mă iartă, / Casa mea de humă, tu, / Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu. // Să-ţi trag radio şi lumină / Ţi-am făgăduit cândva / Şi că fi-vom împreună / Pieptul meu cât va sufla. // Dar prin alte case, iată, / Eu lumina o presor, / Alte case mă ascultă / Când vorbesc la difuzor. // Ţi-am luat-o şi pe mama / Şi-aţi rămas acuma, ia, / Vai, nici tu în rând cu lumea / Şi nici orăşancă ea. // Las' că vin eu cu bătrâna / Şi nepotul o să-l iau / Care pe neprins de veste / Speria-va-ţi bezna: <Hau!> // Şi vei râde cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei, / Şi vei plânge cu bătrâna / De dor, ca două femei.// Şi vei tace lung cu mine/ Cu văz tulbur şi durut,/ Casă văduvă şi tristă/ De pe margine de Prut.».
Dincolo de versul, excepţional, «cu văz tulbur şi durut», să observăm naturaleţea analogiei cu care lucrează autorul. De vreme ce Casa însoţeşte, pe durata unei vieţi fără evenimente teribile, vârstele omului, e firesc ca ea să fie umanizată, în viziunea folclorică a poetului, pe fiecare din treptele acestor vârste. Casei i se vorbeşte aşadar ca unei iubite sau neveste părăsite de bărbatul rătăcitor prin alte aşezări; şi i se promit, în compensaţie, bucurii pe orizontala fiecărei generaţii.”
La pagina 88 a aceluiaşi volum dedicat lui Grigore Vieru, un fragment din textul semnat de directorul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, dr. hab. Vasile Bahnaru:
„Am putea spune că poezia lui Grigore Vieru de până la 1989 se produce într-un cadru domestic-naturist, la intersecţia dintre Casa ocrotitoare şi Natura mângâietoare. Când îşi abandonează matricea, casa părintească, poetul, ca un fiu risipitor, are mustrări de conştiinţă, se acuză de ingratitudine şi îi cere iertare casei «de pe margine de Prut» pe care a văduvit-o de prezenţa lui şi de aceea a Mamei. Cum am putea explica această autentică elegie filială din Casa mea, exprimată, aparent, în versuri naive şi cuvinte banale: «Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu, / Despre toate-am scris pe lume, / Numai despre tine nu. // Să-ţi trag radio şi lumină / Ţi-am făgăduit cândva / Şi că fi-vom împreună / Pieptul meu cât va sufla. // Dar prin alte case, iată, / Eu lumina o presor, / Alte case mă ascultă / Când vorbesc la difuzor. // Ţi-am luat-o şi pe mama / Şi-aţi rămas acuma, ia, / Vai, nici tu în rând cu lumea / Şi nici orăşancă ea. // Las' că vin eu cu bătrâna / Şi nepotul o să-l iau / Care pe neprins de veste / Speria-va-ţi bezna: <Hau!> // Şi vei râde cu băiatul / Ca doi prunci prea mititei, / Şi vei plânge cu bătrâna / De dor, ca două femei. // Şi vei tace lung cu mine / Cu văz tulbur şi durut, / Casă văduvă şi tristă / De pe margine de Prut.». Mai întâi să evidenţiem prospeţimea şi profunzimea versului «cu văz tulbur şi durut», iar apoi să constatăm naturaleţea analogiei practicate de Vieru: întrucât Casa este leagănul copilăriei şi însoţeşte omul pe parcursul întregii vieţi, e natural ca ea să fie umanizată în viziunea accentuat folclorică a poetului, din care cauză autorul îi vorbeşte ca unei fiinţe iubite sau neveste părăsite de bărbatul rătăcitor prin alte aşezări; şi îi promite, drept compensaţie, bucurii de ocazie.”
Celelalte exemple, în articolul excelent documentat al Corneliei Pascaru.
Pe 18 martie 2011, „Jurnal de Chişinău”, a prezentat dispoziţia Academiei de Ştiinţe a Moldovei în cazul Vasile Bahnaru. O găsim aici, dimpreună cu reacţiile unor intelectuali basarabeni.
Ca să dăm puţin timpul înapoi, pe 14 februarie 2010, domnului doctor habilitat Vasile Bahnaru i s-a înmînat Premiul „Grigore Vieru”.
Conform site-ului Moldova.org, premiul se conferă o dată la doi ani de către Consiliul Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Ştiinţă a Moldovei.
Cu această înaltă ocazie, a fost lansat şi volumul monografic Grigore Vieru, poetul, apărut în colecţia „Academica”.
